Feudă

Aș putea iubi
pasul tău efemer
ieșind în crepuscul
din cimitirul de stejari,
sfărâmând sub pași roci violacee
și purtând în brațe cale negre
cu parfum de crin,
de-ai tresări agnostic
din polii axei tale.

Aș putea rămâne o noapte feudă
între două sfere de onix
în combustie,
ca un vid încrucișat
în infinit care
să-mi răstoarne sorii,
să-mi supună credința,
să-mi sfredelească sursa,
și să te așez peste muntele Athos
învelit în pelerină neagră,
să-ți ofer ofrandă
obrazul meu întins,
zilele mele bune
și bărbații pe care i-am iubit până la tine
și să mă rog ție invers
până la comoțiunea profanilor tăi,

totul doar ca să mă-nveți
să-mi port sângele-nchegat
și să-mi rămâi magistru prin lume,

ca un arhitect
al fericirii epileptice.

Clepsidră

Oamenii sunt cărbuni 

măcinați în clepsidra de pe noptieră. 

Oamenii vin și pleacă în culori diferite,
înveliți în azbest sau frunze de tei, 

și toți au miros de cafea 

și gust de pastile;
poartă stele-n păr
sau vin încondeiați cu suflu de prunc,
și toți au mâinile crăpate de moloz.

Oamenii curg prin clepsidră,
se-ndeasă printr-o curbură îngustă ca firea,
și sunt fire turquoise de nisip de dimensiuni inegale,
și se-nsămânțează între ei,
într-o mulțime matematică fără reper,
uniți de gravitația
zilei din urmă,

și îi adulmeci
de pe fundul unui pahar cu alcool ieftin. 

Confesorului meu nevrotic

Nu-i ușor să spui rămas bun
celui ce îmbrățișează
fluturi gri,
iar banca asta, oricum, se contractă
în cântec de toacă
cu fiecare confesor nevrotic
ce-o părăsește
către alee
și-ncrustează grimase în bazalt,
să-i cunosc urma,
să-i caut mereu calea-n fum.

Nu toți oamenii din parc iubesc ca noi
fluturii gri și
furnicile carnivore;
nu toți știu că
nu-i ușor să abdici silnic
de la nostalgia fonemelor spiritului,
și-apoi să-ncerci să te revinzi ție-ți,
ca pe-o prostituată bătrână și flască.

Așa, știu că pleci
în mers plumbuit către alee,
printre punți fumigene,
între lumânările în care ai suflat ieri și azi.

Așa știu că mai privești în urma ta,
ca orice demon asumat,
din când în când,
printre fire de mătase purpurie
și grimase de bazalt,

către o bancă-n parc
pe care Jeanne d'Arc devine Sybil Vane.