oricum nu contează

vouă vă e frig dacă e frig

voi

nu vedeți că

viața asta

vă dă importanță când fuge de voi

și moare puțin câte puțin

când vă legați șireturile

pe la raioanele de reduceri

când vă purtați ulcerele

ca pe un stigmat al înțelepciunii

pe b-dul unirii

prin autobuze murdare

și mașini cu piele roșu passion

voi oamenii frumoși

cu urechile astupate de radio

nu contează

eu oricum voi continua

dimineața când deschid ochii

să ard un chibrit care

se stinge pentru păcatele voastre

că să vă mântuiți voi

și apoi mă voi spăla pe ochi

și vă voi inspira pe nări

atunci când

vorbiți - vorbiți - vorbiți

sunteți o coloană sonoră

dintr-o comedie mută

în care nu se întâmplă nimic

nu contează

pentru mine timpul stă-n loc cu voi

e mereu ora trei și ceva p.m.

am sub tălpi frunze de castani

și mă învelesc într-un pulover de lână

făcut de mamaie

cu care cuceresc lumea

când afară

e o toamnă care își iese din minți

ca o femeie de care te ferești

s-o ții de mână

în fața altor femei

îmi spuneți că

o să mor de foame într-o zi

că în loc să învăț pentru examenul vostru

care îmi dă rost

scriam asta

care nu contează nici ea

dar

e ceva

pentru mine

care îmi ține de cald

când e frig afară

și voi nu vedeți nimic

ce cauți tu aici

Prietene, pasămite tu ești dintre cei

care mor de mai multe ori

în viețile femeilor,

iar acum

te încăpățânezi

s-apuci să mori

măcar o dată

și în garsoniera asta mică

în care oricum abia încap pernele mele

ca să te mai strecori și tu pe aici.

 

Știu că vrei să te-mprăștii în sufletul meu

și pe canapeaua mea

unde vrei să te naști din nou

când vii la mine 

privindu-mă cu ochii mai pustii

decât un ospiciu părăsit 

de toți nebunii lumii

și respirând sacadat 

prin inelarul cu stază

pe care l-ai legat cu o sfoară roșie

ca pe o cravată legată cu stângăcie

care te sufocă și

al cărei nod nu îl mai poți desface

fără să-l tai.

 

Ți-ai pus în minte acest capriciu

de a nu uita nimic aici după care să revii

doar ca să te poți întoarce iar și iar,

ca un nor de octombrie deasupra mea

care nu se mai risipește odată

și care își păstrează ploaia pentru sine

cu demnitatea

zilelor de duminică

doar să apuci să mori măcar o dată

și aici 

în mine 

în garsoniera asta mică,

după ce ai ieșit pe ușă fără să te uiți în urmă,

doar ca să te poți întoarce iar și iar

fără să înțeleagă vreunul dintre noi 

ce cauți tu aici.

O poezie

Încă mă mai găsesc ascultându-te

când sunt singură

precum aș asculta un cor scandinav

 

și privesc cu ochi mici

și urechile ciulite

cum îmi povestești dintr-un portativ cu mulți bemoli

din care nu pricep nimic

și nici nu vreau

apoi mă răzgândesc și

iar nu mai vreau

și tot așa

 

căci fiecare consoană a ta

reverberează în mine

curios de apăsat

precum cercurile unui lac

din cel mai uitat parc din lume

atins de prima frunză uscată

care cade la sfârșit de august.

 

Iar frunza asta uscată se descompune

și se face una cu mâlul de pe fundul apei

și sfârșește tocată de toți viermii

falsei priceperi.

 

Și, uite,

de-aia mi-e teamă: că-ntr-o zi

voi găsi o explicație pentru toți bemolii

din corul tău scandinav

și nu te voi mai asculta

când sunt singură

și va rămâne iar liniștea aia

 

de care îți spuneam

înainte să-ncepi să vorbești peste ea.