copilul

copilul  

nu mai vorbește cu străinii 

a învățat să se salveze singur 

  

îmi e la adăpost de mine 

ca și cum ar pricepe ceva din ce fac 

  

atunci când 

îmi injectez în venă zilele din urmă 

  

și ascund apoi seringa
într-un sipet învelit în velur indigo 

ca într-un sicriu  

al micilor bucurii  

  

pe care doar pisica  

știe să îl deschidă 

atunci când vrea  

să mă pedepsească 

unul altuia

oamenii mei sunt colorați  

și au texturi și temperaturi diferite

 pe unii i-am gustat 

 pe alții i-am împodobit 

 de unii am uitat 

 iar pe cei mai puțini dintre ei 

 i-am prins de mână 

 și i-am strâns tare, tare 

 încât au început  

 să crape până la sânge

  

 și atunci am înțeles că  

 oamenii mei 

 nu sunt frânturi de lut și agheasmă  

  

 că toți sunt făcuți din carne și 

 cioburi mici de sticlă colorată  

 ca restul 

 
uneori

când se îmbrățișează 

oamenii  

își taie unul altuia  

carnea ce le-a mai rămas 

și-acolo unde a fost carne, rămâne ciob 

  

iar când se îmbrățișează cu sfială

acolo unde a fost carne pe carne  

crește apoi alta mai mare și 

mai plăpândă. 

  

când m-am întors, 

dincolo de porți nu mai era nimic. 

credeam că-i cunoscusem pe toți oamenii 

pe care i-am inventat. 

  

între timp

într-o zi, poate vom scrie un poem
despre începuturile care ne-au lipsit,

dar între timp
ți-am pregătit o cafea
care nu se răcește niciodată.

îți voi turna cafea în cana ta
și ți-o voi lăsa acolo,
pe masa cu flori și surprize Kinder,
unde o vei găsi
până când se va topi ceașca,
apoi masa,
podeaua și
cele 7 etaje+p de sub noi,
până se va scurge în pământ
tot mai adânc
până în inima Pământului

iar când va ploua cu soare
vei simți miros de cafea fierbinte
și atunci vei ști

că pământul nu se va mai usca
niciodată acolo unde am curs noi.

până atunci,
timpul
e o continuă așteptare
a repetiției