mi se încleștează deasupra minții
și mă cuprinde
într-o paralizie care mușcă din mine
și mă strânge de gât
privesc
un fluture alb
cum macină aerul lovindu-se de tavan
și cade pe ciment
prăbușit într-un nor de praf
și nu știu ce să-i fac
nu știu ce să fac
nu știu ce să fac
vezi
mărturisesc
n-am știut să fiu precum femeile vaporoase
să pășesc zâmbind pe apă
în singurătate
să las vântul să spulbere geamul fereastrei de perete
și să mă împing spre soare
fără să-mi cutreier chipurile schimonosite în cioburile de pe jos
iar acum
aici n-a mai rămas nimic viu
în afară de
un fluture alb care zvâcnește
simțirea din urmă
și un dor luminos
care mă mângâie
și mă sugrumă deopotrivă
canonul celui ce vorbește peste cititor
