Intamplare dintr-o iarna

Am gasit o piatra, nu foarte mare, in zapada, intr-o superba seara de iarna. Am vazut-o speciala pentru ca sarea in ochi dintre nameti si, din entuziasm, nu am cautat si altele care, poate ar fi fost cu adevarat deosebite nu fata de zapada, ci printre alte pietre, pe care nu le puteam observa sub patura de nea, decat cautate. Aveam nevoie de ceva mic, simbolic si special, caruia sa ii transmit toate gandurile mele bune si care sa imi aduca bine, in schimb.
Am ridicat piatra, am curatat-o si am inceput sa o port cu mine, atribuindu-i caracteristicile unui talisman care m-ar putea transforma in mai bine.
Am innobilat-o cu cele mai frumoase trasaturi, o vedeam sculptata. Adesea multi care mi-au vazut piatra mi-au spus ca forma ei bruta ma poate rani, avand marginile ascutite. Intr-adevar, nu o data m-am zgariat singura cu propriul talisman, pe care il purtam la gat, atarnat de un fir din piele de caprioara. Iar cei care imi vedeau zgarieturile preferau sa ma eticheteze ironic ca fiind masochista prin asta. Nimeni nu a fost capabil sa inteleaga ca, ranindu-ma cateodata, simteam ca pietricica mea inca imi sta atarnata la gat, nu ca o povara, ci ca o parte din mine. Stiam astfel ca e inca acolo si ca nu am pierdut-o. Alteori simteam zgarieturile ca pe niste apostrofari spre a fi din ce in ce mai buna pe viitor.
Din motive pe care nici eu inca nu mi le cunosc prea bine am preferat sa atribui pietricelei de la gat toate reusitele mele succedate momentului in care m-am atasat de ea. Si poate din aceleasi motive mi-am justificat esecurile survenite dupa ce, intr-o zi, satula de semnele ramase in jurul gatului de la talismanul meu, m-am hotarat sa rup firul din piele de caprioara si sa arunc in urma mea pietricica. Ma gandeam ca voi gasi o alta piatra norocoasa, care sa ma energizeze, dar care sa nu ma mai raneasca la gat.
De atunci m-am tot impiedicat in calea mea de pietre pretioase oferite. Le-am pastrat pe toate cat sa imi demonstrez ce usor poate fi zgariat finisajul lor, apoi le-am lasat hrana cotofenelor. Niciuna nu a valorat mai mult decat pietricica mea ascutita si speciala, pe care am descoperit-o singura in zapada, intr-o superba seara de iarna. Uneori ma incearca gandul ca am incarcat-o cu atatea ganduri bune, incat le-am aruncat pe toate odata cu ea. Ma gandesc cu teama ca altcineva o poarta acum, incarcata cu toata energia mea. Si imi lipseste, pentru ca inca imi apartine, desi nu o mai posed. Imi lipseste pentru ca a devenit parte din mine.