Response to a Letter (I vow)

A seeker for a touch. The heartless. An empty box of mind.
The dark and sorrow, the cruel, the madness, the unfair.
A room, the witness dressed in red, where I can always find
The saddest smile smoking, behind cigars, so much despair.

For though you have arrived from lands of burning sand and passion,
You found yourself embraced by so much sorrow and by grief,
And though displaying dark by day and reason,
You fear of sanity, dear scattered, dry, rose leaf.

And still, despite that you keep drowning in emptiness so deep,
And in your voice, you struggle to be silent at no price,
I felt no tender kiss as yours whilst me melting in sleep.
No sweeter words I heard, than yours, exploding sacrifice.

Should you leave me touch your inner self when being one,
In stubbornness of blowing every misery that consumes your belief,
I promise I would take all of your sins upon me, the undone,
To find you at least once in peace, serene and free of grief.

I hope you know, my hand for you was never out of reach
And never be, for I will dare to ever be and never cease,
Your breach to always keep you off the suffering and pain,
Extinguishing your thirst for the tranquility and peace.

To shatter the void that stoned you, to dissipate the rain,
To cover you with such warmth, you were not warned to miss,
To bring you back the balance after the love in vain,

For I am meaningless if not succeed and cease.

And further on, I vow to seek, release, each beam of light,
To cherish your state of mind and soul above the exquisite and art,
And to consume myself in blasting walls that keep you blocked in ever night,
To finally together rest, embraced, into your sealed, stoned heart.

Vanitas

 Răsfoind viața-mi scurtă de foilleton, răsfoind,
 ani trosnesc ca frunzele uscate, și se fac praf;
 praf se face mintea de ziar ieftin și prost.

 Îmi sărut trecutul precum își sărută mama copilul mort.
 Îl strâng în brațe, putrezit de vechime, și-l plâng.
 Îl plâng, nămolesc uscăciunea; de-l usuc, îl preschimb în praf.
 Îl usuc.
 Cu ochi hămesiți, înșfac pe Ieri și-l zdrobesc de marmură rece,
 Și-adulez sadic așchii ce-mi săgeată Martorii la propria-mi zdrobire,
 precum se-mbuibă leoaica tulburată cu pui handicapați.

 Și-alunec cu dor în răspăr, mă-nchin lepădăturii atât de sfânt, încât
 să-mi plesnească trupul în tot atâția atomi,
 și-n tot atâtea săvârșiri să mi se-mprăștie.

 Și-aleg să mă-ngheț prin a-mi da foc cărnii în păcat,
 Să preschimb aura diafană în hoit putred,
 Să-mi fie cugetul palidă camee bătută în marmură roasă de viermi,
 Să dăinuiesc în vineția pustiului, să cad din norul fad și
 să zac infam și toxic ca piatra-iadului în ape,

 Decât să bolesc în mijlociu, filistină spânzurată de Copacul Comun,

 În Scorbura Jumătății-de-Măsură.