Vanitas

 Răsfoind viața-mi scurtă de foilleton, răsfoind,
 ani trosnesc ca frunzele uscate, și se fac praf;
 praf se face mintea de ziar ieftin și prost.

 Îmi sărut trecutul precum își sărută mama copilul mort.
 Îl strâng în brațe, putrezit de vechime, și-l plâng.
 Îl plâng, nămolesc uscăciunea; de-l usuc, îl preschimb în praf.
 Îl usuc.
 Cu ochi hămesiți, înșfac pe Ieri și-l zdrobesc de marmură rece,
 Și-adulez sadic așchii ce-mi săgeată Martorii la propria-mi zdrobire,
 precum se-mbuibă leoaica tulburată cu pui handicapați.

 Și-alunec cu dor în răspăr, mă-nchin lepădăturii atât de sfânt, încât
 să-mi plesnească trupul în tot atâția atomi,
 și-n tot atâtea săvârșiri să mi se-mprăștie.

 Și-aleg să mă-ngheț prin a-mi da foc cărnii în păcat,
 Să preschimb aura diafană în hoit putred,
 Să-mi fie cugetul palidă camee bătută în marmură roasă de viermi,
 Să dăinuiesc în vineția pustiului, să cad din norul fad și
 să zac infam și toxic ca piatra-iadului în ape,

 Decât să bolesc în mijlociu, filistină spânzurată de Copacul Comun,

 În Scorbura Jumătății-de-Măsură.