Feudă

Aș putea iubi
pasul tău efemer
ieșind în crepuscul
din cimitirul de stejari,
sfărâmând sub pași roci violacee
și purtând în brațe cale negre
cu parfum de crin,
de-ai tresări agnostic
din polii axei tale.

Aș putea rămâne o noapte feudă
între două sfere de onix
în combustie,
ca un vid încrucișat
în infinit care
să-mi răstoarne sorii,
să-mi supună credința,
să-mi sfredelească sursa,
și să te așez peste muntele Athos
învelit în pelerină neagră,
să-ți ofer ofrandă
obrazul meu întins,
zilele mele bune
și bărbații pe care i-am iubit până la tine
și să mă rog ție invers
până la comoțiunea profanilor tăi,

totul doar ca să mă-nveți
să-mi port sângele-nchegat
și să-mi rămâi magistru prin lume,

ca un arhitect
al fericirii epileptice.

Clepsidră

Oamenii sunt cărbuni 

măcinați în clepsidra de pe noptieră. 

Oamenii vin și pleacă în culori diferite,
înveliți în azbest sau frunze de tei, 

și toți au miros de cafea 

și gust de pastile;
poartă stele-n păr
sau vin încondeiați cu suflu de prunc,
și toți au mâinile crăpate de moloz.

Oamenii curg prin clepsidră,
se-ndeasă printr-o curbură îngustă ca firea,
și sunt fire turquoise de nisip de dimensiuni inegale,
și se-nsămânțează între ei,
într-o mulțime matematică fără reper,
uniți de gravitația
zilei din urmă,

și îi adulmeci
de pe fundul unui pahar cu alcool ieftin. 

Confesorului meu nevrotic

Nu-i ușor să spui rămas bun
celui ce îmbrățișează
fluturi gri,
iar banca asta, oricum, se contractă
în cântec de toacă
cu fiecare confesor nevrotic
ce-o părăsește
către alee
și-ncrustează grimase în bazalt,
să-i cunosc urma,
să-i caut mereu calea-n fum.

Nu toți oamenii din parc iubesc ca noi
fluturii gri și
furnicile carnivore;
nu toți știu că
nu-i ușor să abdici silnic
de la nostalgia fonemelor spiritului,
și-apoi să-ncerci să te revinzi ție-ți,
ca pe-o prostituată bătrână și flască.

Așa, știu că pleci
în mers plumbuit către alee,
printre punți fumigene,
între lumânările în care ai suflat ieri și azi.

Așa știu că mai privești în urma ta,
ca orice demon asumat,
din când în când,
printre fire de mătase purpurie
și grimase de bazalt,

către o bancă-n parc
pe care Jeanne d'Arc devine Sybil Vane.

Poziția care alină

O dată la trei ani
se naște un om din crespuscul
incandescent

tăcut
transversal
aproape median

făurit
din nisipul răsucit

din ochi sterp de marmură plesnită

în vertij

calcificat
încovoiat
în poziția care alină.

Tu nu îți dai seama

Tu ignori psihedelic,
dar se mută surd și tacticos
genele mele
în baia ta, în ochii tăi, la pieptul tău.

Se mută surd, parazitant,
să-ți împăienjenească amintirile
de când mai țineai lanterna stinsă pe timp de zi,
de când îți purtam în podul palmei ulei
încins și conservat în eprubete colorate,
de când îți desenam,
alienați de uniunea patologică a simțurilor,
lumea
prin felinare caleidoscopice
și sinteza fericirii
în 21 grame
nedizolvabile.

Tu nu îți dai seama,
dar se mută surd, disciplinat,
genele mele,
ca tentacule de gumă
printre degetele tale conice,

infinite
ca ramurile de plop,

în baia ta,
în ochii tăi,
la pieptul tău.

Ți-aș fura o șosetă din bagaj

Ți-aș fura o șosetă din bagaj;
o șosetă răzleață, căci ai așa multe și le pierzi peste tot
și nu ai grijă de ele;
eu aș avea grijă de ea,
căci ți-a purtat pasul către mine și ți-a ocrotit căile
când eu nu am putut să-ți croiesc poteca prin lume.

Ți-aș fura o șosetă din bagaj,
de n-aș cunoaște că doar te-aș ține pe jumătate desculț,
iar tu ai da vina pe destin sau pe tine însuți,
că ești împrăștiat și îți pierzi șosetele peste tot,
când eu sunt cea care ți-a împachetat astăzi bagajul.

Ți-aș fura o șosetă din bagaj,
de n-aș cunoaște că doar te-aș ține pe tine pe jumătate desculț,

iar mie doar mi-ar rămâne dulapul pe jumătate plin de un ciorap fără pereche

ce, de fapt, nu mai poate folosi, în capăt și în fond, nici pentru șters
praful de pe zilele mele
rămase îmbâcsite.

Verde ars

 E frig aici și tu propui să ne-ncălzim la o țigară,
 iar asta nu mă încălzește cu nimic.

 Nu mă-ncalzește, căci bat curenți de aer între palmele noastre,
 și vezi cum încolțesc și rotesc uraganele astea între ele;
 căci palmele noastre răsar de pe continente diferite și acolo rămân
 și niciodată nu se ciocnesc într-un relief, reinventat
 de geografia noastră behavioristă.

 Suflu cuvintele-n baloane de săpun s-ajungă la tine,
 dar se sparg și se pierd pe drum pe-o cale lungă de minute,
 iar minutele se dizolvă-n scrum gri din verde ars,
 iar eu m-am făcut una cu scrumiera, căci, din când în când,
 te ciocnești de ea.

 Verdele-i ars, verdele-i ars, verdele-i ars,
 iar roșu-i uscat și foșnește-a vid.