m-aș bucura să știu c-ai râs și azi un pic

m-aș bucura să știu
c-ai râs și azi un pic
cât un sughiț care te sâcâie

că ți-a mângâiat obrazul un puf din pernă
că ți-a zâmbit calin o femeie frumoasă și neiubită
că te-a încruntat un chin
că poate azi te-ai întrebat iar
cum văd păsările de sus

m-aș bucura să știu că te-ai mai îndoit puțin și azi
că te-a tulburat un dor vechi
și că ți-ai mângâiat un prieten drag

mă bucur zi de zi când știu

că tot ce m-ar bucura ți se întâmplă

iar bucuria mea ți se petrece în fiecare zi

căci tu-ți ții sufletul deschis
să primești și să te împaci
cu tot ce ți se întâmplă 

un fluture alb care zvâcnește simțirea din urmă

o perdea de iederă
mi se încleștează deasupra minții
și mă cuprinde
într-o paralizie care mușcă din mine
și mă strânge de gât

privesc 
un fluture alb 
cum macină aerul lovindu-se de tavan
și cade pe ciment
prăbușit într-un nor de praf
și nu știu ce să-i fac
nu știu ce să fac
nu știu ce să fac

vezi
mărturisesc
n-am știut să fiu precum femeile vaporoase
să pășesc zâmbind pe apă
în singurătate

să las vântul să spulbere geamul fereastrei de perete

și să mă împing spre soare
 
fără să-mi cutreier chipurile schimonosite în cioburile de pe jos

iar acum 

aici n-a mai rămas nimic viu
în afară de
un fluture alb care zvâcnește
simțirea din urmă
și un dor luminos
care mă mângâie 
și mă sugrumă deopotrivă

canonul celui ce vorbește peste cititor

bicicleta lui roșie cu pete de rugină

 tataie iubea să cuprindă orașul  

 cu bicicleta lui roșie cu pete de rugină și ghidoane bicolore 

 și ne aducea zâmbind

 înghețată și ciocolată cu rom 

 purta în ochii albaștri asemenea văpăi...

  

 iar când pleca dimineața pe bicicleta lui roșie 

 să-și uite viața prin vreo cârciumă 

 venea înapoi un pic mai întristat 

  

 iar când nu a mai plecat 

 tataie tăcea 

 toată liniștea din vie 

 se pierdea în curte pe poteca dinspre pruni 

 cu vesta lui maro din lână 

 împletită morocănos de mamaie 

 și parcă nu s-ar mai fi întors vreodată 

 dar se întorcea mereu la noi  

 cu gutuie și prune 

  

 și când ne săruta cu drag 

 ne lăsa semn pe obraz toată inima lui mare 

 și purta-n ochi asemenea văpăi... 

  

 și a tăcut prin lume puțin câte puțin  

 până într-o după-amiază când 

 a adunat toată copilăria noastră de la vie  

 într-o traistă de cârpă  

 agățată de ghidonul de la bicicleta lui roșie cu pete de rugină  

 și-a așezat pe părul scurt și cărunt căciula de astrahan gri  

 și a plecat așa tăcut pe străduțe nămolite  

 călăre pe bicicleta lui roșie cu pete de rugină

 purtând în ochi asemenea văpăi

 sus sus 

 de unde ne va tăcea surâzând 

 pentru totdeauna 

  

 (bunicului meu, Vasile) 

iubirea asta e făcută din lut

iubirea asta e făcută din lut
și când n-o frămânți
se întărește
până se sfarmă

într-un nor galben de praf
în niște pavele mici și urâte
împrăștiate printre pietrele din cișmigiu

și apoi nu-ți mai rămâne decât
să calci din când în când pe acolo unde le-ai lăsat
până când se vor îngropa definitiv
sub pașii tuturor oamenilor care
își spun din casă rușinați și
ținându-se de mână
printre pietrele din cișmigiu

să calci din când în când pe acolo
ca să nu se fi întâmplat
chiar
degeaba

noi suntem celălalt

cred că noi 

am pătruns în lume prin același polen 

adulmecat de mamele noastre din aceeași floare 

dintr-un câmp de la mijlocul drumului 

dintre două spitale de provincie 

  

și că  

tații noștri au fugit speriați de acasă 

în aceeași cârciumă  

unde și-au băut pe rând  

scârba din același pahar ieftin 

  

amândoi știm

atunci când ne ținem de mână 

noi suntem celălalt  

 

poate că înainte să mă nasc 

tu rămăseseși neterminat într-un trup nemort 

iar restul din tine am fost eu 

ne împrăștiasem

și abia acum

ne-am început 

cel mai frumos lucru pe care nu l-am avut

 trebuie 

 să mă împrumut cuiva  

 din când în când 

 că să te pot  

 întâlni iar 

  

 de parcă 

 în ochii mei 

 n-ai fi rămas  

 mereu  

 acolo 

  

 ca o paralizie  

 care mă încleștează 

 în singurătate 

  

 poate că 

 până la urmă 

 o să mă dau de tot  

 așa degeaba 

 și nu mă voi mai cere înapoi 

  

 iar tu 

  

 probabil vei fi rămas 

 cel mai frumos lucru 

 pe care nu l-am avut 

în curând n-o să mai am cui să-i mai tac

 în curând

 n-o să mai am cui să-i mai tac

 iar toate cuvintele o să mi se împrăștie pe cearșafuri din cartiere diferite

 și vor rămâne acolo

 ca niște pete uscate care nu se mai curăță

 din tomberoane
 cearșafurile flutură steaguri albe și murdare

 ale împăcării cu tăcerea mea

 în curând pleci și 
 n-o să mai am cui să-i mai tac