către urechea ta stângă

 uneori sper ca
 măcar de-am fi rămas
 unul cu spatele către celălalt

 dar știu că nu mai e nimic acolo

 poate o bancă goală din titan
 unde mângâi niște fotografii
 din cei mai frumoși ani inventați vreodată

 nici măcar un zid între noi

 poate doar cuvintele astea
 împrăștiate pe jos
 pe care
 tot încerc
 să le ocolesc

 cândva
 poate
 voi reuși să le aspir în mine

 să le mai pot trimite odată
 înapoi
 zâmbind ca o neisprăvită

 către urechea ta stângă

 ultimul te ador

 cu ultimul meu suflu

și eu fac parte dintre oamenii-copii

și eu fac parte dintre oamenii-copii

mă salut de dimineață cu afectare

și

mă agit precum o pisică la umbre

pentru un șofer afurisit în trafic

sau pentru un amurg pudrat cu nori de vară

dar 

niciodată n-am dumnezeit viața asta    

mai mult decât 

disprețuind-o

 

de parcă n-aș fi și eu

un amărât de chiriaș restant al lumii

care așteaptă așa

la mila unui dumnezeu răbdător

să-l mai țină o vreme aici

până-și găsește în altă parte 

unde să se ducă

cel puțin cărțile nu se întristează

un pahar de vin

păzește seara

o veioză urâtă

sub care foșnesc

paginile îngălbenite

ale unor lecturi la care am ajuns

poate prea târziu

atât de târziu

precum la întâlnirea

cu un băiat care mi-a plăcut

și care m-a așteptat mult

iar eu i-am sosit

cu sufletul

încă nedichisit

așa cum nu se cuvine

să faci cunoștință

cel puțin cărțile nu se întristează

atunci când le regăsești

după multă vreme

ca pe un prieten pe care 
nu l-ai mai întrebat ce face

de la ultima ta

dezamăgire

m-aș bucura să știu c-ai râs și azi un pic

m-aș bucura să știu
c-ai râs și azi un pic
cât un sughiț care te sâcâie

că ți-a mângâiat obrazul un puf din pernă
că ți-a zâmbit calin o femeie frumoasă și neiubită
că te-a încruntat un chin
că poate azi te-ai întrebat iar
cum văd păsările de sus

m-aș bucura să știu că te-ai mai îndoit puțin și azi
că te-a tulburat un dor vechi
și că ți-ai mângâiat un prieten drag

mă bucur zi de zi când știu

că tot ce m-ar bucura ți se întâmplă

iar bucuria mea ți se petrece în fiecare zi

căci tu-ți ții sufletul deschis
să primești și să te împaci
cu tot ce ți se întâmplă 

un fluture alb care zvâcnește simțirea din urmă

o perdea de iederă
mi se încleștează deasupra minții
și mă cuprinde
într-o paralizie care mușcă din mine
și mă strânge de gât

privesc 
un fluture alb 
cum macină aerul lovindu-se de tavan
și cade pe ciment
prăbușit într-un nor de praf
și nu știu ce să-i fac
nu știu ce să fac
nu știu ce să fac

vezi
mărturisesc
n-am știut să fiu precum femeile vaporoase
să pășesc zâmbind pe apă
în singurătate

să las vântul să spulbere geamul fereastrei de perete

și să mă împing spre soare
 
fără să-mi cutreier chipurile schimonosite în cioburile de pe jos

iar acum 

aici n-a mai rămas nimic viu
în afară de
un fluture alb care zvâcnește
simțirea din urmă
și un dor luminos
care mă mângâie 
și mă sugrumă deopotrivă

canonul celui ce vorbește peste cititor

bicicleta lui roșie cu pete de rugină

 tataie iubea să cuprindă orașul  

 cu bicicleta lui roșie cu pete de rugină și ghidoane bicolore 

 și ne aducea zâmbind

 înghețată și ciocolată cu rom 

 purta în ochii albaștri asemenea văpăi...

  

 iar când pleca dimineața pe bicicleta lui roșie 

 să-și uite viața prin vreo cârciumă 

 venea înapoi un pic mai întristat 

  

 iar când nu a mai plecat 

 tataie tăcea 

 toată liniștea din vie 

 se pierdea în curte pe poteca dinspre pruni 

 cu vesta lui maro din lână 

 împletită morocănos de mamaie 

 și parcă nu s-ar mai fi întors vreodată 

 dar se întorcea mereu la noi  

 cu gutuie și prune 

  

 și când ne săruta cu drag 

 ne lăsa semn pe obraz toată inima lui mare 

 și purta-n ochi asemenea văpăi... 

  

 și a tăcut prin lume puțin câte puțin  

 până într-o după-amiază când 

 a adunat toată copilăria noastră de la vie  

 într-o traistă de cârpă  

 agățată de ghidonul de la bicicleta lui roșie cu pete de rugină  

 și-a așezat pe părul scurt și cărunt căciula de astrahan gri  

 și a plecat așa tăcut pe străduțe nămolite  

 călăre pe bicicleta lui roșie cu pete de rugină

 purtând în ochi asemenea văpăi

 sus sus 

 de unde ne va tăcea surâzând 

 pentru totdeauna 

  

 (bunicului meu, Vasile) 

iubirea asta e făcută din lut

iubirea asta e făcută din lut
și când n-o frămânți
se întărește
până se sfarmă

într-un nor galben de praf
în niște pavele mici și urâte
împrăștiate printre pietrele din cișmigiu

și apoi nu-ți mai rămâne decât
să calci din când în când pe acolo unde le-ai lăsat
până când se vor îngropa definitiv
sub pașii tuturor oamenilor care
își spun din casă rușinați și
ținându-se de mână
printre pietrele din cișmigiu

să calci din când în când pe acolo
ca să nu se fi întâmplat
chiar
degeaba