Ticăit

În cameră ticăie mărunt ceasul 

fiecare turist din viața ta.

 

Astăzi, ai putea iubi cu adevărat 

pentru prima și ultima oară

pe oricine

doar să nu-ți rămâi familie.

 

N-ai permis nimănui, niciodată,

să-ți intre în cameră

fără să-ți bată întâi la ușă de două-trei ori,

iar oamenii nu bat la ușă mai mult de o dată.

 

Prietenii tăi pleacă din țară

și nu mai țineți legătura 

dintr-un fals simț al datoriei

față de spațiul necesar 

noilor lor începuturi.

 

Bărbații care își scot verigheta

înainte să te cuprindă

o strecoară lângă fotografia din portofel

când mergi la baie

și nu o uită la tine.

 

Copiii cărora le zâmbești prin parcuri

își caută temători mama.

Maidanezii pe care îi hrănești în fața blocului 

rămân ai blocului.

 

Vecinii tăi mor unul câte unul,

de parcă viețile lor ar fi niște 

misiuni de adus la îndeplinire

de către un angajat de corporație.

Fiecare ticăit de ceas

apasă pe umeri

ca și cum ai purta din obligație 

o pereche de cercei urâți

primiți cadou.

Singurătatea e musca ce bâzâie prin cameră 

atunci când ți-e somn. 

În oglindă

Femeia din oglindă nu mai are ochi colorați. 

Poartă în ei strălucirea abisală, 

translucidă,  

a celei blazate de masa amorfă 

a iubirilor prozaice. 

  

Prin ochii ei se întrevăd anagrame  

de nume de bărbați 

necuvântate vreodată 

și care vor rămâne mute. 

  

Atinge oglinda cu palma 

și vede cum fiecare deget al ei 

lasă pe sticlă 

mereu amprenta altcuiva. 

  

Cuvântează în tăcere  

într-o limbă ciudată, 

mereu sub semnătura altcuiva. 

  

E ora unu și un pic,  

Iar bărbatul din oglindă zâmbește.  

  

Bărbatul din oglindă nu mai are ochi colorați. 

Poartă în ei strălucirea mefistofelică, 

translucidă,  

a celui blazat de masa amorfă 

a iubirilor prozaice. 

  

Prin ochii lui se întrevăd anagrame  

de nume de femeie 

necuvântate vreodată 

și care vor rămâne mute. 

  

Atinge oglinda cu palma  

și vede cum fiecare deget al lui 

lasă pe sticlă 

urma pielii  

mereu a unei alte femei. 

  

Cuvântează în tăcere  

în limba lui, 

sub semnătura plagiată 

mereu de către o altă femeie. 

  

Femeia din oglindă 

face trei pași înapoi între rame 

și privește către bărbatul din oglindă. 

Bărbatul din oglindă se apropie de ea felin 

și îi așează trandafiri albaștri în păr, 

care se reflectă în ochii ei 

albastru translucid. 

  

E ora unu și ceva.  

Ea îl privește abisal, 

El îi zâmbește mefistofelic 

din oglindă.

Orb

Sunt un orb care își imaginează lumina,
estropiat de
metafore
descrise de iezuiți.

Șiruri de giuvaiere abiotice
se întrepătrund prin
macrameurile mele,

mașinal,

precum s-a cuibărit în conștiința Evei
dorul instinctiv al mărului interzis,

precum trădarea purtată
până la ultima cântare a cocoșului,
în care Eu sunt Petru și Iisus.

Nu e la îndemâna oricui
pietatea nostalgiei
necunoscutului.

Séverine

Sunt o haită de leoaice cu pui

pe care le îmblânzești cu vin de Bordeaux 

și le oferi hrană libelulelor,

un fel de cactus siberian 

cu miez de consistența serilor de mai. 

Sunt toate florile burgundy

cusute în mătase albă,

spoite în griuri wagneriene 

și pasteluri nocturne de Chopin,

cancerul inelelor saturniene 

și canicula dinaintea ploilor din Amazon. 

Sunt apăsarea turnului din Pisa 

și trufia fiordurilor norvegiene, 

iar când urc spre Nord, 

merg cu spatele în pas dichisit, 

și urmăresc mușuroaiele de furnici, 

cu placiditatea patriarhului rus 

și nebunia chirurgului ratat, 

precum un dezertor analfabet 

al cruciadelor. 

Sunt virtutea lui Iuda. 

Il était une fois, 

Se făcea că Séverine adulmeca bărbații 

precum adulmec eu vinul de Bordeaux.

Joc de iele

Prin mine dansează, sferic,
iele goale
precum răspunsuri
la întrebările despre Dumnezeu,
cu părul despletit în patru zări
și sâni rotunzi și plini ca patima,
ce poartă-n păr
bucăți de anafură
înfipte în spini prelungi de argint.

Te prind, frenetic, ielele mele, în dansul lor
și mă îndeamnă să te las
să mă împărtășești
prin mine însămi,
să-mi sorb
o picătură de sânge
într-un pahar cu vodkă
și să-mi consum un gând murdar.

Ielele mele nu-ți spun
că gândul meu e sec,
iar suflul meu nu stinge focul,
îl usucă.
Îți strig mut peste râsetele lor:
Ia aminte,
împărtășiți prin noi,
poate nu vrei, dar rămânem uitați
într-un univers galben și sferic,
unde tu ești un simplu preot violet
în mișcare browniană,
iar eu nu sunt nimic mai mult decât
un joc de iele disipate,

un fum incolor
ce capătă treptat culoarea ta.

Feudă

Aș putea iubi
pasul tău efemer
ieșind în crepuscul
din cimitirul de stejari,
sfărâmând sub pași roci violacee
și purtând în brațe cale negre
cu parfum de crin,
de-ai tresări agnostic
din polii axei tale.

Aș putea rămâne o noapte feudă
între două sfere de onix
în combustie,
ca un vid încrucișat
în infinit care
să-mi răstoarne sorii,
să-mi supună credința,
să-mi sfredelească sursa,
și să te așez peste muntele Athos
învelit în pelerină neagră,
să-ți ofer ofrandă
obrazul meu întins,
zilele mele bune
și bărbații pe care i-am iubit până la tine
și să mă rog ție invers
până la comoțiunea profanilor tăi,

totul doar ca să mă-nveți
să-mi port sângele-nchegat
și să-mi rămâi magistru prin lume,

ca un arhitect
al fericirii epileptice.

Clepsidră

Oamenii sunt cărbuni 

măcinați în clepsidra de pe noptieră. 

Oamenii vin și pleacă în culori diferite,
înveliți în azbest sau frunze de tei, 

și toți au miros de cafea 

și gust de pastile;
poartă stele-n păr
sau vin încondeiați cu suflu de prunc,
și toți au mâinile crăpate de moloz.

Oamenii curg prin clepsidră,
se-ndeasă printr-o curbură îngustă ca firea,
și sunt fire turquoise de nisip de dimensiuni inegale,
și se-nsămânțează între ei,
într-o mulțime matematică fără reper,
uniți de gravitația
zilei din urmă,

și îi adulmeci
de pe fundul unui pahar cu alcool ieftin.