Imparatul s-a ridicat si a plecat.
A cucerit pamanturi virgine, din amor de vanitate, si a construit pe ele castele de nisip, dar solide la temelie, manjindu-le cu pecetea numelui sau. Dupa ce le-a starpit, le-a parasit, cautand altele.
Asemeni clipei mortii lui Hristos pe cruce, s-a cutremurat Universul sub pasii sai care se departeaza. Are pasii mari si molcomi, dar siguri, si fiecare pas dureaza o zi. Cu fiecare zi ce trece cutremurul s-a mai domolit, lasand in urma ruine cenusii. Din cand in cand, sub replici, o caramida mai cade peste lume. Peste lumea mea.
Au trecut multi pasi de cand a inceput sa se departeze, totusi timpanul mi-e inca sensibil la calcatul lor ferm. S-a intors de atatea ori si simteam cum se accentueaza greutatea pasilor, simteam pamantul de sub picioare cum tremura. Mi-am ascutit urechea in timp, ma fortez sa aud, cu toate ca uneori am impresia ca pasii sunt atat de departe, incat numai in inchipuirea mea inca ii mai aud.
Sau poate ca ii aud aievea, dar nu departandu-se de vechile pamanturi virgine, ci construind castele de piatra pe cele noi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu