Unicul adevar absolut este relativul?!

"Cultura noastra sufera dupa nostalgia unului."(Constantin Noica)

ADEVẮR, adevăruri, s. n. 1. Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate. ◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevăr relativ = reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realității. ◊ Loc. adv. Într-adevăr sau în adevăr = în realitate, de fapt. 2. Justețe, exactitate. Viitorul a confirmat adevărul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.

Deci, conform DEX, este lipsit de sens a-i alatura notiunii de adevar atributul "absolut". Adevarul obiectiv va ramane, prin definitie, acelasi pentru orice individ. In acest caz devine pleonastica sintagma "adevar absolut".

Pe de alta parte, adevarul relativ va depinde in permanenta de un reper subiectiv la care sa fie raportat, iar relativitatea este opusa, prin natura ei, absolutului.

Privitor la relativism, daca unicul adevar este relativul, atunci nu cumva relativitatea loveste si in unicul adevar? Iar daca relativitatea ramane la randul ei relativa, mai ramane loc pentru vreun adevar?... "absolut"?!

Fericirea

Fericirea nu are o sursa specifica, e simpla absenta a suferintei. Iar asta e doar o consecinta a egoismului uman.
In asta consta mizeria noastra. Solutiile problemelor sunt nemultumitoare nu pentru ca nu ar fi corecte, din contra. Ii fac mizerabili pe cei care le ating tocmai prin certitudinea solutiei.
Vai de cei apti de a solutiona dileme. Sunt mult prea mandri pentru a se abtine de la rezolvarea lor.

Inteligenta poate fi atat de repulsiva pentru oameni cateodata...

Daca optimismul este cheia succesului pentru mase, pentru cei mai inzestrati cu duhul ramane un simplu rahitism intelectual (Adrian Suciu, scriitor). Si atunci, daca nu reusesti sa te adaptezi unui ambient mediocru, automat ori/si mecanic vei fi respins de catre societate, prin stigmatizarea cu pecetea vesnicului necajit.

Pentru aceea ca, din pacate, esti apt sa constientizezi limita umana, iar asta te transforma intr-un damnat. Inaptii se numesc inapti tocmai pentru ca nu au posibilitatea sa disece dincolo de pura perceptie si gandirea superficiala si, astfel, niciodata nu se vor izbi de aceste ziduri. Pentru ca, in ciuda aptitudinilor tale, nu poti oferi reteta satisfactiei supreme.

Pentru aceea ca, desi detinem instrumentele necesare identificarii unor surse si a unor producte finale, nu posedam capacitatea valorificarii acelor resurse, respectiv mijloacele de realizare a scopului final: fericirea.

Pentru aceea ca nu stim cum sa traim spre a fi cu adevarat fericiti.

Mai sunt printre noi si mizerabilii absoluti, care traiesc bine in mizeria lor pentru ca nu au constiinta unei alte realitati decat propria mizerie si se complac in ea. Ori au constiinta altei realitati, dar o refuza cu desavarsire, imbratisand cu frenezie mizeria propriei persoane.
In fapt, ei sunt, poate, singurii oameni fericiti.

Nota 7 (part one)

Lasa-ma sa scriu.
Lasa-ma sa scriu rahaturi despre care stiu ca te nu te intereseaza, pentru ca sunt scrise pe inca unul din miile de bloguri. E dreptul meu, e gratis si e fun si vreau sa urlu in momentul asta mut, in scris, despre ele, pentru ca ma agaseaza.
Lasa-ma sa scriu rahaturi despre care stiu ca te nu te intereseaza, dar iti starnesc curiozitatea numai prin simplul fapt ca ti-am spus inainte ca nu te-ar interesa.
Lasa-ma sa scriu un articol de blog despre detaliile care fac diferenta.

Despre detaliile care ne stampileaza cu note: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10 si fatidica nota 7.

OK, bun. Pe la 14 ani poate ai chiulit prima oara intr-un anume bar de nota 8 din oraselul plin de zmei de nota 6. Pe peretii barului sa spunem ca erau multe bannere. Printre altele, un anume afis ar cuprinde un text de nota 10 care iti sare in ochi: I'd rather die of first than drink from the cup of mediocrity.

La o adica, esti prea verde ca sa intelegi mare lucru din mesaj. Poate asta te-a indracit mai tare sa iti aprinzi o tigara in bar, ca sa fii "smecher" de 10. Poate erai destul de mare in pretentii de la sinele tau si perseverent in ce activai incat sa ajungi nevoit sa iti pui problema asta vreodata si, deci, te gandeai ca e pus (mesajul) pentru basinosi. Era si pentru testoasa, era si pentru iepure, tu stii mai bine unde te incadrai.

Poate urma sa ajungi un foarte bine pregatit speolog ori carturar sau doar un dobitoc care nu citeste decat "pagina 5" si alcoolemia de pe cutia de bere.

Aveai sa iti dau seama de toate astea niste ani mai tarziu.
Si ajungi inevitabil la varsta aia la care nu prea mai tine cu spartul telefoanelor, cu pumni in pereti, baute si dat vina pe tot felul de zei pentru cacaturile in care calci pentru ca privesti inainte fara sa te uiti din cand in cand in jos. Tu vezi in ansamblu si n-ai nevoie.

Pentru castelele din carti de joc pe care le construiesti cu migala si muuulta rabdare, fara sa inchizi fereastra cand afara bate vantul. Pentru secundele in care ai preferat sa fumezi o tigara fara sa raspunzi la telefon, iar cand vrei sa suni inapoi, nu mai are cine sa iti raspunda. Cand celor mai semnificativi pentru tine nu le mai poti spune asta pentru ca nu mai exista. Cand n-ai traversat strada cu atentie, cand ai condus prea repede, cand ai mintit degeaba, cand ai baut prea mult, cand... etc.
Toate astea, in general, deoarece:
1) CHIAR EXISTA UN TIMP PENTRU TOATE! Vorba "Mai bine mai tarziu decat niciodata" e o mizerabila consolare mediocra pentru fatalisti si indecisi.
2) NU ITI IEI NISTE MASURI DE PRECAUTIE, aparent, mai mult sau mai putin necesare. In esenta, ABSOLUT NECESARE.
Nu ti-ai luat masuri, nu ai scuza. Ti-ai luat masuri mediocre, worst.

La punctul (1) nu voi insista pentru ca au dezbatut alti luminati tema asta destul pe hi5, vis a vis de textul "Am invatat" al regretatului Octavian Paler. Sunt convinsa ca toate galetile de 13 ani din ziua de azi au inteles ca intr-adevar, exista un timp pentru toate, la fel de bine ca si mamicile lor de pe neogen.
Vreau doar sa precizez aici ca desi exista un timp pentru toate, timpul ala nu e pentru toate deodata, ci pe rand si respectand o anumita ordine. Asta pentru cele mici. Pentru stafidele porno, timpul ala curge si iti cam schimba posibilitatile, indiferent de numarul de kilograme de botox injectate.

Pentru punctul (2), ehh... voi povesti in episodul urmator ca sa nu scriu prostii din plictiseala si, oricum, daca lungesc prea mult articolul asta, devine el insusi prea plictisitor.

- demo -

Obisnuia sa iasa de sub dus purtand doar un prosop pe cap si o picatura de apa ce se prelingea pe san.
In urma ei lasase niste cearsafuri scumpe, din matase crem, sifonate si spumegande de testosteron. Probabil, si dorinta de a o suna si maine. Si chiar ar fi sunat-o a doua zi, daca n-ar fi stiut ca va fi amanat vreo 2-3 saptamani pentru urmatoarea vizita. Cunostea prea bine faptul ca are un job care o solicita serios si o viata sociala careia trebuie sa i se conformeze, dar in care el nu are ce cauta. Asta il provoca sa isi asume inaintea ei, intr-un mod imbecil de egocentrist, o importanta extraordinara si o unicitate revelatoare de manii narcisiste.

Acelasi scenariu perpetuu. Intotdeauna alt peisaj si o alta figura, prin rotatie. Ajungea mereu cam cu 20 de minute intarziere, cu parul putin ciufulit si invaluita intr-un parfum scump, care ii desavarsea parca misterul si imprevizibilitatea. Pasea in hol sigura pe ea, se descalta de botinele din piele neagra intoarsa si isi agata paltonul din stofa ecosez pe cuierul din fata usii. Avea o imagine de pastrat.
Se indrepta spre living cu o timiditate falsa si, cu un zambet strengar, cerea protocolar permisiunea de a-si aprinde o tigara. Stia ca oricum nu va fi refuzata nici de cel mai inversunat oponent al nicotinei. Asa cum ea n-ar fi refuzat vreodata un pahar de vin rosu, pastrat in butoaie de stejar parfumat, vreme de 12 ani.

Ii asculta plictisita glumele stupide care n-ar fi amuzat nici pe cel mai fraier pusti aflat la pubertate. Totusi, arata interes in fata lui pentru ce povestea. Stia ca s-ar putea sa mai aiba nevoie de el pe viitor.

Dupa 3 pahare de vin si vreo 81 de bucati de gresie numarate pe repeat, se ridica de pe fotoliu si se aseza la el in brate, privindu-l tot timpul in ochi, dupa care incepea sa il sarute incet, cu intreruperi, folosindu-si doar buzele groase, atat de apreciate. Apoi il saruta din ce in ce mai apasat, tentandu-l sa o ia de mana si sa fie dusa in dormitorul sau, unde, timp de o ora, urma sa fie consumata vizita. Pentru ea, o simpla experienta sexuala. Pentru el (n-ar fi admis niciodata in fata vreunei femei), magia sculpturii androgine perfecte.

..........................................................................................................................................................................

Totusi, nu parasise nicio camera fara sa priveasca inapoi dupa ce auzea usa inchizandu-se. Ei nu trebuia sa afle asta vreodata.

Isi aprindea o tigara pe masura ce cobora scarile, in pas grabit, ca si cum cineva important ar fi asteptat-o nervos in fata blocului. Aici, cauta in graba din priviri un loc in care sa se ascunda, pentru a nu lasa prilej de "la revedere" prelungit, plictisitor si fals, dinspre balcon.

..........................................................................................................................................................................

Urca apoi in taxiul chemat inca din bucataria in care trasese ultimul fum cu el, dupa care urmau 15 minute de recenzie.

....................................................................................................................................................................

Se simtea prizoniera pe poteca asta de saltele care, totusi, ii oferea libertatea aceea atat de tanjita candva.

....................................................................................................................................................................

Ar fi ramas intr-un singur apartament cu 2 camere si singurul la care chiar ar fi pastrat cheia.

....................................................................................................................................................................
Venea ea la ei, pentru ca nu suporta sa ii vada plecand.

Dumnezeu a dispărut ca să existe

E verde lumea şi se învârte în continuare Pământul
împrejur de soare.
E tânără lumea, şi-i totuşi crudă:
Copacii au înflorit în fiecare an în reluare.

Se opăreşte viaţa în sudori caniculare de vară,
iar sălciile se închină fidel apelor,
fără regret ori falsă povară.
Marea e tot albastră,
iar soarele încă se ascunde-ntre munţi
în orişicare seară.

Toamna încă absoarbe însetat lumină
cu fiece-a doua noapte,
şi bate vânt crunt, tulburător,
judecător de fapte.
Picură ploi, mărunt, rumegător şi ieftin.
Puii de om aleargă riscant spre fructe amare,
minţiţi că sunt coapte.

Se-ncheie iar un ciclu în fum de retrospecţiune,
mascat în festival febril de sărbători de iarnă.
Destine se promit naiv, obscurului inexorabil,
tribut pentru perfecţiune.
Religii şi dorinţe n-au să limpezească acel ianuarie
pecetluit de joc de proastă karmă.

Se despart mâini şi zâmbete încă-ncolţesc subit,
dulci ori amare.
Experţi investighează scrupulos pietre unghiulare,
ce, pe nisipuri mişcătoare, să persiste.
Speranţe încă se încăpăţânează absurd ori nu
să mai reziste.
De 18 luni şi 480 de ore Dumnezeu a dispărut ca să existe.

La Dunăre am alergat

La Dunăre am alergat, în cuib dospit de începuturi.
Fugisem să ne ascundem de furnici
şi le-ai momit cu un colţ de pâine.

Ne jucam cu pui de câine, ştiu bine,
şi-apoi am înecat Soarele în Dunăre împreună. Ce mai râdeam!
Şi când s-a întunecat am facut foc de tabără din putregai
şi-am aruncat peste el nume de Duminică şi de sfârşit
şi săreau scântei şi-aşa lumină am făcut amândoi...

Şi pe când trosnea lumea sub flăcări m-ai sărutat pe frunte
şi atunci ne-am prefăcut în praf de stele şi ne-am înălţat într-un trup până la sud-vest de Lună.
Aşa de fericiţi eram.

Feriţi eram şi de Dumnezeu şi tu păstrai în buzunar firimituri de pâine.

Film prost în reluare

mi-a rămas carnea ta sub unghii,
de pe când topeam şi picăturile de sudori în 7 minute.

am vrut s-o amestec toată cu pământ, dar striga pielea mângâiată de chip trist, pe ea să n-o mânjesc. n-am dreptul ăsta,
viespe iubit de buze pline.

ascund sub unghii amprentele ei,
cam cum mi te-ascunde ea în mărgăritare după geană;

eu am sa rămân în apă rece să mă curăţ de temperatură.
ochii sticloşi prea încălziţi plesnesc în cioburi şi nu vreau să mai rănesc pe nimeni.

şi încă ceva: eu nu te ascund.
te păstrez la vedere să mi te împrăştie vântul.

Statements of ordinary

Despre apa si ulei. Nu se amesteca niciodata.
Despre aritmetica. 1+0=0 sau 1+0=-1 sau 1+0=2. Exceptional, 1+1=3.
Despre copilul care pluteste in mizeria din fiecare Eu.
Despre gheata. Daca apa este sursa vietii, inghetam de prea multa viata.
Despre fluiditate. Oamenii flexibili se risipesc in fiecare nou.
Despre voce. Cati MHz are un sentiment?
Despre orgoliu. Cat de inalta e scara de urcat pentru un om mandru pentru a se putea privi in oglinda ochilor celor modesti?
Despre vreme. Cat de lasciva e briza puterii?
Despre minciuna. Cat de mincinos poate fi un adevar spus in contextul potrivit?
Despre frumos. Mirosul ploii.
Despre dezastru. Sa nu ai un prieten imaginar.
Despre fericire. Cand copilul tau iti recita prima oara o poezie de "Ziua Mamei".
Despre iertare. Cand nu mai ai nevoie sa ii vorbesti celui inaintea caruia iti pierea glasul de ura.
Despre Dumnezeu. Prietenul imaginar cu cei mai lati umeri, cutie mereu plina cu servetele si avand mereu un semn bun in maneca.
Despre bani. De sarbatori, beneficiem de un discount generos la raionul de imbratisari.
Despre sinceritate. Un animal moare in fata crucii stapanului sau.
Despre iubire. 1+1=1.

Complexio simplicissima

M-am rătăcit prin mintea-mi de cristal,
în încercarea de-a preţui orice banal.
Un pas mărunt afară din cotidian,

o promenadă spre-ntâi meridian,
m-a afundat mai tare în grobian.
Şi întrebând ce înseamnă să fim vii,

Şi ce înţeleg mărunţii prin a nu mai fi,
mi-au spus:
Câte trăiri încap pe o hârtie,
câte au fost şi câte-o să mai fie,
asta mi-ar arăta cum că aş fi vie.

Şi ce suntem afara lor? am întrebat.
Nimeni nu ştie...

Abscindere

Intotdeauna, ca un nesabuit,

ne-am indepartat de ce am nevoit.
Precum Iisus pe cruce am suferit,
in felul nostru, toti.

Ajungem sa traim precum roboti
si inaintam precum patrate roti,
ne ingrijim de-ai linistii hoti
si ne uitam pe sine.

Ce a fost candva inapoi nu mai vine.
Sa asezam, deci, rotile pe sine.
Sa lumineze ochii drumul spre mai bine.

Sa crestem noi prin a lor piele,
sa rupem ale eului zabrele,
ori sa ne zbatem sa iesim printre ele?

Lasa-ne-vom purtati toti de fiece-si vele.