Joc de iele

Prin mine dansează, sferic,
iele goale
precum răspunsuri
la întrebările despre Dumnezeu,
cu părul despletit în patru zări
și sâni rotunzi și plini ca patima,
ce poartă-n păr
bucăți de anafură
înfipte în spini prelungi de argint.

Te prind, frenetic, ielele mele, în dansul lor
și mă îndeamnă să te las
să mă împărtășești
prin mine însămi,
să-mi sorb
o picătură de sânge
într-un pahar cu vodkă
și să-mi consum un gând murdar.

Ielele mele nu-ți spun
că gândul meu e sec,
iar suflul meu nu stinge focul,
îl usucă.
Îți strig mut peste râsetele lor:
Ia aminte,
împărtășiți prin noi,
poate nu vrei, dar rămânem uitați
într-un univers galben și sferic,
unde tu ești un simplu preot violet
în mișcare browniană,
iar eu nu sunt nimic mai mult decât
un joc de iele disipate,

un fum incolor
ce capătă treptat culoarea ta.

Feudă

Aș putea iubi
pasul tău efemer
ieșind în crepuscul
din cimitirul de stejari,
sfărâmând sub pași roci violacee
și purtând în brațe cale negre
cu parfum de crin,
de-ai tresări agnostic
din polii axei tale.

Aș putea rămâne o noapte feudă
între două sfere de onix
în combustie,
ca un vid încrucișat
în infinit care
să-mi răstoarne sorii,
să-mi supună credința,
să-mi sfredelească sursa,
și să te așez peste muntele Athos
învelit în pelerină neagră,
să-ți ofer ofrandă
obrazul meu întins,
zilele mele bune
și bărbații pe care i-am iubit până la tine
și să mă rog ție invers
până la comoțiunea profanilor tăi,

totul doar ca să mă-nveți
să-mi port sângele-nchegat
și să-mi rămâi magistru prin lume,

ca un arhitect
al fericirii epileptice.

Clepsidră

Oamenii sunt cărbuni 

măcinați în clepsidra de pe noptieră. 

Oamenii vin și pleacă în culori diferite,
înveliți în azbest sau frunze de tei, 

și toți au miros de cafea 

și gust de pastile;
poartă stele-n păr
sau vin încondeiați cu suflu de prunc,
și toți au mâinile crăpate de moloz.

Oamenii curg prin clepsidră,
se-ndeasă printr-o curbură îngustă ca firea,
și sunt fire turquoise de nisip de dimensiuni inegale,
și se-nsămânțează între ei,
într-o mulțime matematică fără reper,
uniți de gravitația
zilei din urmă,

și îi adulmeci
de pe fundul unui pahar cu alcool ieftin. 

Confesorului meu nevrotic

Nu-i ușor să spui rămas bun
celui ce îmbrățișează
fluturi gri,
iar banca asta, oricum, se contractă
în cântec de toacă
cu fiecare confesor nevrotic
ce-o părăsește
către alee
și-ncrustează grimase în bazalt,
să-i cunosc urma,
să-i caut mereu calea-n fum.

Nu toți oamenii din parc iubesc ca noi
fluturii gri și
furnicile carnivore;
nu toți știu că
nu-i ușor să abdici silnic
de la nostalgia fonemelor spiritului,
și-apoi să-ncerci să te revinzi ție-ți,
ca pe-o prostituată bătrână și flască.

Așa, știu că pleci
în mers plumbuit către alee,
printre punți fumigene,
între lumânările în care ai suflat ieri și azi.

Așa știu că mai privești în urma ta,
ca orice demon asumat,
din când în când,
printre fire de mătase purpurie
și grimase de bazalt,

către o bancă-n parc
pe care Jeanne d'Arc devine Sybil Vane.

Poziția care alină

O dată la trei ani
se naște un om din crespuscul
incandescent

tăcut
transversal
aproape median

făurit
din nisipul răsucit

din ochi sterp de marmură plesnită

în vertij

calcificat
încovoiat
în poziția care alină.

Tu nu îți dai seama

Tu ignori psihedelic,
dar se mută surd și tacticos
genele mele
în baia ta, în ochii tăi, la pieptul tău.

Se mută surd, parazitant,
să-ți împăienjenească amintirile
de când mai țineai lanterna stinsă pe timp de zi,
de când îți purtam în podul palmei ulei
încins și conservat în eprubete colorate,
de când îți desenam,
alienați de uniunea patologică a simțurilor,
lumea
prin felinare caleidoscopice
și sinteza fericirii
în 21 grame
nedizolvabile.

Tu nu îți dai seama,
dar se mută surd, disciplinat,
genele mele,
ca tentacule de gumă
printre degetele tale conice,

infinite
ca ramurile de plop,

în baia ta,
în ochii tăi,
la pieptul tău.

Ți-aș fura o șosetă din bagaj

Ți-aș fura o șosetă din bagaj;
o șosetă răzleață, căci ai așa multe și le pierzi peste tot
și nu ai grijă de ele;
eu aș avea grijă de ea,
căci ți-a purtat pasul către mine și ți-a ocrotit căile
când eu nu am putut să-ți croiesc poteca prin lume.

Ți-aș fura o șosetă din bagaj,
de n-aș cunoaște că doar te-aș ține pe jumătate desculț,
iar tu ai da vina pe destin sau pe tine însuți,
că ești împrăștiat și îți pierzi șosetele peste tot,
când eu sunt cea care ți-a împachetat astăzi bagajul.

Ți-aș fura o șosetă din bagaj,
de n-aș cunoaște că doar te-aș ține pe tine pe jumătate desculț,

iar mie doar mi-ar rămâne dulapul pe jumătate plin de un ciorap fără pereche

ce, de fapt, nu mai poate folosi, în capăt și în fond, nici pentru șters
praful de pe zilele mele
rămase îmbâcsite.

Verde ars

 E frig aici și tu propui să ne-ncălzim la o țigară,
 iar asta nu mă încălzește cu nimic.

 Nu mă-ncalzește, căci bat curenți de aer între palmele noastre,
 și vezi cum încolțesc și rotesc uraganele astea între ele;
 căci palmele noastre răsar de pe continente diferite și acolo rămân
 și niciodată nu se ciocnesc într-un relief, reinventat
 de geografia noastră behavioristă.

 Suflu cuvintele-n baloane de săpun s-ajungă la tine,
 dar se sparg și se pierd pe drum pe-o cale lungă de minute,
 iar minutele se dizolvă-n scrum gri din verde ars,
 iar eu m-am făcut una cu scrumiera, căci, din când în când,
 te ciocnești de ea.

 Verdele-i ars, verdele-i ars, verdele-i ars,
 iar roșu-i uscat și foșnește-a vid.

Response to a Letter (I vow)

A seeker for a touch. The heartless. An empty box of mind.
The dark and sorrow, the cruel, the madness, the unfair.
A room, the witness dressed in red, where I can always find
The saddest smile smoking, behind cigars, so much despair.

For though you have arrived from lands of burning sand and passion,
You found yourself embraced by so much sorrow and by grief,
And though displaying dark by day and reason,
You fear of sanity, dear scattered, dry, rose leaf.

And still, despite that you keep drowning in emptiness so deep,
And in your voice, you struggle to be silent at no price,
I felt no tender kiss as yours whilst me melting in sleep.
No sweeter words I heard, than yours, exploding sacrifice.

Should you leave me touch your inner self when being one,
In stubbornness of blowing every misery that consumes your belief,
I promise I would take all of your sins upon me, the undone,
To find you at least once in peace, serene and free of grief.

I hope you know, my hand for you was never out of reach
And never be, for I will dare to ever be and never cease,
Your breach to always keep you off the suffering and pain,
Extinguishing your thirst for the tranquility and peace.

To shatter the void that stoned you, to dissipate the rain,
To cover you with such warmth, you were not warned to miss,
To bring you back the balance after the love in vain,

For I am meaningless if not succeed and cease.

And further on, I vow to seek, release, each beam of light,
To cherish your state of mind and soul above the exquisite and art,
And to consume myself in blasting walls that keep you blocked in ever night,
To finally together rest, embraced, into your sealed, stoned heart.

Vanitas

 Răsfoind viața-mi scurtă de foilleton, răsfoind,
 ani trosnesc ca frunzele uscate, și se fac praf;
 praf se face mintea de ziar ieftin și prost.

 Îmi sărut trecutul precum își sărută mama copilul mort.
 Îl strâng în brațe, putrezit de vechime, și-l plâng.
 Îl plâng, nămolesc uscăciunea; de-l usuc, îl preschimb în praf.
 Îl usuc.
 Cu ochi hămesiți, înșfac pe Ieri și-l zdrobesc de marmură rece,
 Și-adulez sadic așchii ce-mi săgeată Martorii la propria-mi zdrobire,
 precum se-mbuibă leoaica tulburată cu pui handicapați.

 Și-alunec cu dor în răspăr, mă-nchin lepădăturii atât de sfânt, încât
 să-mi plesnească trupul în tot atâția atomi,
 și-n tot atâtea săvârșiri să mi se-mprăștie.

 Și-aleg să mă-ngheț prin a-mi da foc cărnii în păcat,
 Să preschimb aura diafană în hoit putred,
 Să-mi fie cugetul palidă camee bătută în marmură roasă de viermi,
 Să dăinuiesc în vineția pustiului, să cad din norul fad și
 să zac infam și toxic ca piatra-iadului în ape,

 Decât să bolesc în mijlociu, filistină spânzurată de Copacul Comun,

 În Scorbura Jumătății-de-Măsură.

La Mc Donalds

Uitase Irene cum e sa mananci singur la Mc Donalds. Trecusera secole de cand nu mai mancase acolo singura, secole. Trecuse mult timp, cam tot atat timp cat sa-ti tunzi parul de trei ori si tot lung sa fie. Trecuse destul timp, pentru o femeie.

Uitase, Irene, cum era sa intrebe straini care ocupa mese cu multe scaune, la fel de singuri ca ea, daca poate sa se aseze acolo, la masa lor, mai la marginea opusa. Nu le trebuia atatea scaune. Nu, nu le trebuia si, chiar daca le-ar fi trebuit, toate mesele mici, single, erau ocupate deja, de cei care se imbarbatasera mai repede decat ea sa iasa in oras si sa manance la Mc Donalds. Singuri. Erau invadate toate mesele necajitilor, iar ei ii era foame si pofta de Mc cu cartofi prajiti; nu mai putea sa astepte sa se elibereze o masa mica si sa oficializeze, astfel, chestii.

Se gandea Irene ca nu are de ce sa deranjeze pe strainul singur de la masa, cat mananca langa el; se va preface mereu ca telefoneaza prieteni care nu raspund la telefon. Asa fac prietenii oamenilor care mananca singuri la Mc Donalds, niciodata nu raspund cand ii suni; sunt neglijenti, ce sa le faci... Oameni ok, dar neglijenti cu telefoanele.

Cand mananci singur la Mc Donalds, meniul vine cu o avalansa de ganduri, din partea casei. Irene numara in minte vreo 3 zile de cand se simtea ca si cand si-ar fi prins degetele la usa: un plici negru de amorteala, local si trecator, dupa care ramasese doar asa cu jena ca fusese atat de idioata incat sa-si prinda mana-n usa. Ce om prost se agata de prag si isi da singur peste mana cu usa? Un om prost care, cum gaseste-o usa, o cracaneaza pana-si crapa degetele-n ea. Vreo trei zile o dusese asa, pana cand, intr-o seara in autobuz, indreptandu-se spre casa de la munca, isi dadu seama ca se despartisera fara sa fi apucat sa viziteze impreuna Observatorul Astronomic. Si fara ca ei sa fi mancat vreodata la spaniol (restaurantul spaniol). Fara ca ea macar sa fi apucat sa ii spuna ca si-ar fi dorit sa mearga acolo, intr-o seara, amandoi, si sa comande Paella. Fara sa fi apucat sa viziteze Istanbulul. Fara sa petreaca cu el o zi intreaga doar dand ture cu metroul prin oras si mazgalindu-se cu glazura de ciocolata pe nas. 

Avusesera doua veri impreuna, si nu initiasera nicio batalie cu pistoale cu apa. Doua ierni, si niciodata nu mersesera la patinaj. Mancase cu el briose, dar nu din acelea cu afine, preferatele lor; doar se confesasera reciproc ca adora briosele cu afine si uite ca nu apucasera sa imparta una.

Si-a dat seama ca nu apucasera nici macar sa manance o inghetata impreuna, in Herastrau. Vazuse cu el lebedele negre de acolo, dar nu le vazuse in timp ce manca inghetata.

Nu mancand o inghetata impreuna.

...............................................................................................................................................

Stare civila

Azi am divortat.

Azi am divortat de sotul meu. Sotul meu a fost prietenul meu, pe care l-am iubit in mod indispensabil.
Azi, m-a lasat sotul meu sa plec din casa noastra. Azi mi-a dat branci afara cu indiferenta lui. Azi, sotul meu nu m-a tras de maneca, cand m-am aruncat peste prag.

Azi, sotul meu nu mi-a dat o palma, atunci cand trebuia; sotul meu nu m-a scuipat in ochi, cand i-am spus ca imi fac bagajul ca sa plec din casa noastra.

Sotul meu nu mi-a dat o palma peste gura cand i-am spus ca vreau sa ne despartim. Sotul meu nu mi-a dat o palma peste fata, atunci cand m-am ratacit in bagajele mele din cutia rosie, pastrata obisnuit in etajera de sub televizorul sau.

Azi, sotul meu m-a lasat sa fac ce vreau.

Azi, mi se pare ca mi-am iubit barbatul atat de mult, incat atunci, cand am iesit din casa lui, parca abia am terminat de gatit o placinta chinuita. Parca am terminat de curatat, intr-un sfarsit, gresia de sub masca chiuvetei din baie sau de sters praful de sub cartile luate gratis la reviste. Parca abia mi-am cumparat o crema de pantofi amanata, pe principiul ca stersul cizmelor cu carpa ajunge ca ele sa luceasca. Desi cizmele mele vadeau lipsa cremei de pantofi.


Azi am divortat. Asa de brusc, incat amantii nostri plang de mila casniciei noastre, ca a mers prost. Atat de rau o dusesem impreuna, sau atat de bine?


Azi, in punga mea cu lucruri pastrate de sotul meu, miroase a camera lui.



Azi am divortat. Inca miros a femeia care te-a trezit de dimineata, sotul  meu.

Te iubesc. Asa cum suntem. Despartiti de noi.