O poezie

Încă mă mai găsesc ascultându-te

când sunt singură

precum aș asculta un cor scandinav

 

și privesc cu ochi mici

și urechile ciulite

cum îmi povestești dintr-un portativ cu mulți bemoli

din care nu pricep nimic

și nici nu vreau

apoi mă răzgândesc și

iar nu mai vreau

și tot așa

 

căci fiecare consoană a ta

reverberează în mine

curios de apăsat

precum cercurile unui lac

din cel mai uitat parc din lume

atins de prima frunză uscată

care cade la sfârșit de august.

 

Iar frunza asta uscată se descompune

și se face una cu mâlul de pe fundul apei

și sfârșește tocată de toți viermii

falsei priceperi.

 

Și, uite,

de-aia mi-e teamă: că-ntr-o zi

voi găsi o explicație pentru toți bemolii

din corul tău scandinav

și nu te voi mai asculta

când sunt singură

și va rămâne iar liniștea aia

 

de care îți spuneam

înainte să-ncepi să vorbești peste ea.