Materialele care apar pe acest blog aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe.

duminică, 19 martie 2023

pe acolo pe unde nu curg apele

pe acolo pe unde nu curg apele

se înrădăcinează cactuși în turbă fibroasă și nisip

și adorm unul în pintenii celuilalt

îmbrățișați în vechile limbaje ale sufletului

îmbrățișați în tainele care

descuie porțile dintre spațiu și timp

întâlniți acolo unde

nu există nici întristare nici suspin

în tainele șoptite celor care au iubit

și celor care cunosc cântecul lebedei

adorm îmbrățișați până la schimbarea la față

rămânând altfel condamnați să răsară întru eternitate

din turbă fibroasă și nisip

pe acolo pe unde

apele nu curg

acolo unde

lumina vine

numai dacă o primești

joi, 25 august 2022

sunt niște locuri de prin sufletul omului

sunt niște locuri de prin sufletul omului
pe unde
atunci când umbli desculț 

cu mintea goală

și pașii în șoaptă

se-ntâmplă minuni


sunt locurile de unde răsare

lumina lui dumnezeu

dumnezeul ăla care nu se supără 

că nu l-am “domnit”

sau că l-am pomenit cu literă mică

care și-ar da ultima țoală pentru noi

doar să ne vadă mulțumiți 


și când nu ne mai ajunge ce avem

tot se mai caută după ceva

să nu plecăm de la el cu mâna goală

ne face șugubeț cu ochiul

și ne așează-n palmă 

capătul unui fir subțire

să ne ținem de el

când nu mai știm de ce ne foim

de ce plângem

când nu mai știm 

să umblăm

desculți

pe potecile ude și năclăite cu iarbă

când nu mai știm 

s-aruncăm cu nisip în sus deși nu e voie 

și să fugim plângând spre brațele mamei


ne dă firul ăsta al credinței

să ne ducem la drum cu el

până când vrem înapoi celălalt capăt

și să ne întoarcă

acasă

în niște locuri de prin sufletul omului

unde se-ntâmplă minuni


duminică, 15 mai 2022

I hope this poem finds you well

luni e cea mai importantă zi

luni se ordonează rostul lucrurilor pentru toată săptămâna

fiecare știe ce are de făcut


miercuri sistemele înregistrează niveluri înalte de productivitate

ne spunem că va fi

o săptămână bună

tastaturile emană mailuri pline de entuziasm


I hope this e-mail finds you well

s-a rezolvat tot ce ne-am propus luni

pe 25 trimitem fișele de lucru

pe 30 emitem factura

pe întâi se-mparte pâinea


munca înnobilează caractere

munca e cântec de brățară de aur 

care umple tăcerea

traiului 

cu tine însuți


ce bine că

e mereu ceva de făcut


în buzunarul stâng de la sacou 

își ține fiecare ascunsă

aripa de fluture

care-l trezește dimineața

aripa de fluture

care-l trage acasă

în colțul ăla ferit 

unde 

se înrădăcinează în magie


ce bine că

e mereu ceva de făcut

să nu cumva 

să luăm seama 

cum ni se fărâmițează la piept

aripa de fluture

și să ratăm deadline-ul

vineri, 14 decembrie 2018

tăinuita limbă


m-am trezit azi dimineață
am visat ceva despre tăinuita limbă
și îmi amintesc doar că

nu-mi mai aminteam nimic

nu știam să o spun

nu știam

nu mai știam nimic

nu înțelegeam nimic din toate astea

despre ce vorbeam sau despre ce tăceam

mă aflam undeva la jumătatea cuvintelor a credințelor
la periferia a orice e grăit și negrăit
undeva între ce se spune
și ce rămâne de nespus

am mai simțit spre seară că
suntem mereu o poveste de trei
noi și jumătățile noastre dintr-un interval
o trilogie
a destinelor

în care

următorul duce mai departe povara sau bucuria
cuvintelor spuse și nespuse
ale celui dinaintea sa

știam doar că

mai am de stat o vreme

nu pot pleca acum

se vorbește și se tace 
atât de mult

nu pot să plec așa

mai am de stat

să încerc

să pot face pace

între cele două jumătăți din mine
care s-au iubit
s-au iubit fiecare cu cealaltă

cea care vorbea și cea care tăcea
cel ce râdea și cel întristat

mereu printr-o linie punctată

fără să știe
una de alta
unul de altul

s-au iubit
dar n-au știut să-și grăiască
tăinuita limbă

acele cuvinte care sunt sau nu sunt
ale noastre
care ies din noi violent și magic

ca procesul unei nașteri

cuvintele mor sau ies de la sine
neinvitate
neîntrebate
drept pentru care
se răzbună pe noi
născătorii de vorbe
născătorii de tăcere

și ne abrutizează
într-o horă a absurdului
într-o horă a disperării

cuvintele care se opresc în gând sau au rămas negândite 
ori care ne cască gura
într-o menghină și explodează

ne articulează limba ori o paralizează
limba noastră nu e a noastră
n-a fost

cuvintele care ne refulează gândurile de blestem și de căldură și lipsa cuvintelor
atâtea cuvinte spuse și nespuse
fără subsol
fără să se țină de ceva
toate cuvintele astea deopotrivă
dezrădăcinate și înființate
care ne înființează și ne desființează în mod repetat

cuvinte ca niște bice care desenează în urma lor
cicatricile karmice și
micile marile bucurii ale vieții
și a căror origine o căutăm apoi o viață și nu numai
ca pe un pocal sfânt
al sensului
al iertării
al veșniciei

cuvinte care ies din noi
ca un animal sălbăticit în cușcă
care mirosind
sângele îndoielii
smulge zăbrelele învățămintelor despre
cum se trăiește
despre cum să fie bine și
cum să nu fie rău

și se reinventează în alte cuvinte pentru care
nu ne ajunge vreodată viața asta
să ni le închipuim ori să ni le uităm

cuvinte care ne scriu povestea semnată
sub anonimatul oricărei experiențe uitate sau neuitate din viețile noastre

cuvinte spuse și nespuse
deopotrivă apăsătoare și extatice
care navighează de la sine
acest vapor al existenței
al cărei căpitan n-am fost niciodată de fapt
ci oricine a contemplat de pe vas
apa blândă
sau
apa tulbure

al cărei căpitan a fost și n-a fost
oricine și-a amintit ori uitat de călătoria asta
de toate cuvintele și
toate tăcerile
la care a tras cândva cu urechea

cuvinte care împânzesc un catarg putrezit
cuvinte ca o cârmă amorțită
pe care turiștii nu se preocupă să se întrebe
a uns careva azi cârma asta parcă scârțâie un pic
unde ne duce

trăim neîntrebați trăim neîntrebându-ne

despre bucuria invitației sau nerespingerii
pe acest vapor al existenței
cu voia noastră sau fără
un șir al lui fibonacci al cuvintelor bune
al cuvintelor rele

în care orice valoare orice cuvânt
e un soi de trilogie a destinelor
din care fiecare face parte
fără să aibă ceva de spus
ceva de tăcut

ne jucăm de-a capitanul vasului

ne prefacem că știm de unde venim unde ne ducem

așa îmi spun și eu

că o să vă placă sau nu călătoria asta
o să vă spun sau o să vă tac despre asta de la început când urcați la bord la fel când coborâți
și
mai cred că
am păstrat durerea și bucuria amândurora
în oricare trilogie am desenat un punct vreodată

sunt aici

mai stau aici o vreme

nu e ca și cum aș avea de ales

mai am de stat aici

unde să sar de pe vas

altfel

m-aș îneca în adâncimea cuvintelor spuse și nespuse vreodată

și dacă dincolo va fi la fel pentru totdeauna

ar trebui să îmi închipui

și pentru asta

un cuvânt de spus ori de tăcut

în infinitatea celor exprimabile și inexprimabile

în eternitate

încă unul

încă unul

încă unul


marți, 31 iulie 2018

către urechea ta stângă

 uneori sper ca
 măcar de-am fi rămas
 unul cu spatele către celălalt

 dar știu că nu mai e nimic acolo

 poate o bancă goală din titan
 unde mângâi niște fotografii
 din cei mai frumoși ani inventați vreodată

 nici măcar un zid între noi

 poate doar cuvintele astea
 împrăștiate pe jos
 pe care
 tot încerc
 să le ocolesc

 cândva
 poate
 voi reuși să le aspir în mine

 să le mai pot trimite odată
 înapoi
 zâmbind ca o neisprăvită

 către urechea ta stângă

 ultimul te ador

 cu ultimul meu suflu

luni, 16 iulie 2018

și eu fac parte dintre oamenii-copii


și eu fac parte dintre oamenii-copii

mă salut de dimineață cu afectare
și
mă agit precum o pisică la umbre

pentru un șofer afurisit în trafic
sau pentru un amurg pudrat cu nori de vară

dar 
niciodată n-am dumnezeit viața asta    
mai mult decât 
disprețuind-o
 
de parcă n-aș fi și eu
un amărât de chiriaș restant al lumii
care așteaptă așa
la mila unui dumnezeu răbdător
să-l mai țină o vreme aici

până-și găsește în altă parte 
unde să se ducă

duminică, 15 iulie 2018

cel puțin cărțile nu se întristează

un pahar de vin
păzește seara
o veioză urâtă
sub care foșnesc
paginile îngălbenite
ale unor lecturi la care am ajuns
poate prea târziu

atât de târziu
precum la întâlnirea
cu un băiat care mi-a plăcut
și care m-a așteptat mult
iar eu i-am sosit
cu sufletul
încă nedichisit
așa cum nu se cuvine
să faci cunoștință

cel puțin cărțile nu se întristează
atunci când le regăsești
după multă vreme
ca pe un prieten pe care 
nu l-ai mai întrebat ce face
de la ultima ta
dezamăgire

vineri, 6 iulie 2018

m-aș bucura să știu c-ai râs și azi un pic

m-aș bucura să știu
c-ai râs și azi un pic
cât un sughiț care te sâcâie

că ți-a mângâiat obrazul un puf din pernă
că ți-a zâmbit calin o femeie frumoasă și neiubită
că te-a încruntat un chin
că poate azi te-ai întrebat iar
cum văd păsările de sus

m-aș bucura să știu că te-ai mai îndoit puțin și azi
că te-a tulburat un dor vechi
și că ți-ai mângâiat un prieten drag

mă bucur zi de zi când știu

că tot ce m-ar bucura ți se întâmplă

iar bucuria mea ți se petrece în fiecare zi

căci tu-ți ții sufletul deschis
să primești și să te împaci
cu tot ce ți se întâmplă 

duminică, 17 iunie 2018

un fluture alb care zvâcnește simțirea din urmă

o perdea de iederă
mi se încleștează deasupra minții
și mă cuprinde
într-o paralizie care mușcă din mine
și mă strânge de gât

privesc 
un fluture alb 
cum macină aerul lovindu-se de tavan
și cade pe ciment
prăbușit într-un nor de praf
și nu știu ce să-i fac
nu știu ce să fac
nu știu ce să fac

vezi
mărturisesc
n-am știut să fiu precum femeile vaporoase
să pășesc zâmbind pe apă
în singurătate

să las vântul să spulbere geamul fereastrei de perete

și să mă împing spre soare
 
fără să-mi cutreier chipurile schimonosite în cioburile de pe jos

iar acum 

aici n-a mai rămas nimic viu
în afară de
un fluture alb care zvâcnește
simțirea din urmă
și un dor luminos
care mă mângâie 
și mă sugrumă deopotrivă

canonul celui ce vorbește peste cititor

joi, 15 februarie 2018

bicicleta lui roșie cu pete de rugină

 tataie iubea să cuprindă orașul  
 cu bicicleta lui roșie cu pete de rugină și ghidoane bicolore 
 și ne aducea zâmbind
 înghețată și ciocolată cu rom 
 purta în ochii albaștri asemenea văpăi...
  
 iar când pleca dimineața pe bicicleta lui roșie 
 să-și uite viața prin vreo cârciumă 
 venea înapoi un pic mai întristat 
  
 iar când nu a mai plecat 
 tataie tăcea 
 toată liniștea din vie 
 se pierdea în curte pe poteca dinspre pruni 
 cu vesta lui maro din lână 
 împletită morocănos de mamaie 
 și parcă nu s-ar mai fi întors vreodată 
 dar se întorcea mereu la noi  
 cu gutuie și prune 
  
 și când ne săruta cu drag 
 ne lăsa semn pe obraz toată inima lui mare 
 și purta-n ochi asemenea văpăi... 
  
 și a tăcut prin lume puțin câte puțin  
 până într-o după-amiază când 
 a adunat toată copilăria noastră de la vie  
 într-o traistă de cârpă  
 agățată de ghidonul de la bicicleta lui roșie cu pete de rugină  
 și-a așezat pe părul scurt și cărunt căciula de astrahan gri  
 și a plecat așa tăcut pe străduțe nămolite  

 călăre pe bicicleta lui roșie cu pete de rugină
 purtând în ochi asemenea văpăi
 sus sus 
 de unde ne va tăcea surâzând 
 pentru totdeauna 
  
 (bunicului meu, Vasile) 





marți, 16 ianuarie 2018

iubirea asta e făcută din lut

iubirea asta e făcută din lut
și când n-o frămânți
se întărește
până se sfarmă


într-un nor galben de praf
în niște pavele mici și urâte
împrăștiate printre pietrele din cișmigiu

și apoi nu-ți mai rămâne decât
să calci din când în când pe acolo unde le-ai lăsat
până când se vor îngropa definitiv
sub pașii tuturor oamenilor care
își spun din casă rușinați și
ținându-se de mână
printre pietrele din cișmigiu

să calci din când în când pe acolo
ca să nu se fi întâmplat
chiar
degeaba

vineri, 2 decembrie 2016

noi suntem celălalt

cred că noi 
am pătruns în lume prin același polen 
adulmecat de mamele noastre din aceeași floare 
dintr-un câmp de la mijlocul drumului 
dintre două spitale de provincie 
  
și că  
tații noștri au fugit speriați de acasă 
în aceeași cârciumă  
unde și-au băut pe rând  
scârba din același pahar ieftin 
  
amândoi știm
atunci când ne ținem de mână 

noi suntem celălalt  
 
poate că înainte să mă nasc 
tu rămăseseși neterminat într-un trup nemort 
iar restul din tine am fost eu 

ne împrăștiasem

și abia acum
ne-am început 


sâmbătă, 11 iunie 2016

cel mai frumos lucru pe care nu l-am avut

 trebuie 
 să mă împrumut cuiva  
 din când în când 
 că să te pot  
 întâlni iar 
  
 de parcă 
 în ochii mei 
 n-ai fi rămas  
 mereu  
 acolo 
  
 ca o paralizie  
 care mă încleștează 
 în singurătate 
  
 poate că 
 până la urmă 
 o să mă dau de tot  
 așa degeaba 
 și nu mă voi mai cere înapoi 
  
 iar tu 
  
 probabil vei fi rămas 
 cel mai frumos lucru 
 pe care nu l-am avut 

luni, 30 mai 2016

în curând n-o să mai am cui să-i mai tac

 în curând
 n-o să mai am cui să-i mai tac
 iar toate cuvintele o să mi se împrăștie pe cearșafuri din cartiere diferite
 și vor rămâne acolo
 ca niște pete uscate care nu se mai curăță

 din tomberoane
 cearșafurile flutură steaguri albe și murdare
 ale împăcării cu tăcerea mea

 în curând pleci și 
 n-o să mai am cui să-i mai tac

duminică, 21 februarie 2016

pălărie melon

aseară am visat că sunt Sabina lui Kundera fără pensulă
iar motanul se alinta de obrazul meu
şi îmi îmbrăţişa stângăcia când mă întristam
încercând să desenez cu vârful arătătorului

'aşa eşti tu!', îmi spunea,
'tu eşti frumoasă doar atunci când eşti stângace'
şi îmi aşeza pe cap pălăria melon
iar eu simţeam că râde de mine
şi că ăsta e destinul meu
de fată fără pensulă

că ăsta e destinul meu
de fată în ciorapi cu elastic şi pălărie melon
desenând trupuri cu mâna

îmi spunea
'nu mai desena, bate-ţi joc!
mai bine scrie o poezie în ciorapi plasă'

iar eu
eu n-am mai înţeles nimic
n-am mai înţeles ce vrea
cred că nici el nu ştia
şi mi-am îmbrăţişat pe cap pălăria cu ochii închişi

căci, de fapt, doar pălăria asta contează
în ea ţin un univers cu miros de portocale şi frezii
care se resoarbe în mine atunci când o port

o pălărie neagră şi plină de păr de pisică
din care motanul refuză să iasă

ca un cadou pe care mi l-a făcut cu inima îndoită

joi, 21 ianuarie 2016

ninge

- priveşte sus!
iată,
toate stelele vin spre noi în frenezie -
îmi spui
în timp ce eu mă ţin de mână şi te ascult

întind chipul spre firişoare luminoase
şi închid ochii cu stele pe gene
îmi alunecă pe buze
fulgi răcoroşi
în timp ce tu îmi explici forma fiecăruia dintre ei

- fiecare fulg e o notă de pian dintr-un concert -
îmi spui
- ascultă -

iar eu ascult cu ochii închişi frânturi mici de cer
în timp ce între noi se aşterne sublim un strat fin de stele
şi devin o coloană difuză de lumină
în care mă topesc
că într-un sărut neîntâmplat



timpul începe să curgă în mine şi devin infinită

marți, 1 decembrie 2015

Bunica

Bunica a fost un stejar bogat
cu rădăcini adânci ca piciorul podului
cu care ne ţinea la un loc pământul sub picioare
atunci când alunecam departe de casă

în luna mai
bunica ne aduna pe toţi
între tufişuri roz de zmeură
ca să nu ne risipim 
iar iarna în casă mirosea a uscăţele

lângă soba verde
bunica era un altar de sărbători 

bunica a rămas un copac veşted şi demn dintr-o toamna târzie
azi-noapte a împletit ultima frunză
şi ne-a lăsat în urma ei un covor moale şi parfumat
pe care să ne întindem cu toţii atunci când obosim
de dorul ei


(bunicii mele, Nastasia) 

miercuri, 11 noiembrie 2015

toată toamna asta curge din noi

împreună suntem o pădure de noiembrie

toată toamna asta de afară
curge din noi
şi ne îmbrăţişează înapoi
într-o ceaţă naivă şi cinică
precum un orfan crescut pe maidan

vezi cum toate uscăturile noastre
s-au împrăştiat pe jos
în văzul tuturor
şi nu le putem ascunde
sunt jos la rădăcinile noastre

iar oamenii zâmbesc când se uită la noi
şi strivesc sub tălpi toate frânturile noastre
intră peste noi că într-o casă veche
care îi invită pe toţi

şi uite, devin nostalgici
şi se îmbrăţişează obscen
în văzul nostru

opreşte-i tu, căci eu nu pot să mă satur de ei
şi mă fac nefericită

iată-i
se iubesc fără ruşine
între ramurile noastre uscate

iată cum
zâmbetul lor
stoarce toată toamna din noi

şi ne face
mai frumoşi şi mai trişti
decât o pădure de noiembrie

luni, 18 mai 2015

copilul

copilul  
nu mai vorbește cu străinii 
a învățat să se salveze singur 
  
îmi e la adăpost de mine 
ca și cum ar pricepe ceva din ce fac 
  
atunci când 
îmi injectez în venă zilele din urmă 
  
și ascund apoi seringa
într-un sipet învelit în velur indigo 
ca într-un sicriu  
al micilor bucurii  
  
pe care doar pisica  
știe să îl deschidă 
atunci când vrea  
să mă pedepsească 

joi, 14 mai 2015

unul altuia

oamenii mei sunt colorați  
și au texturi și temperaturi diferite

 pe unii i-am gustat 
 pe alții i-am împodobit 
 de unii am uitat 
 iar pe cei mai puțini dintre ei 
 i-am prins de mână 
 și i-am strâns tare, tare 
 încât au început  
 să crape până la sânge
  
 și atunci am înțeles că  
 oamenii mei 
 nu sunt frânturi de lut și agheasmă  
  
 că toți sunt făcuți din carne și 
 cioburi mici de sticlă colorată  
 ca restul 
 
uneori
când se îmbrățișează 
oamenii  
își taie unul altuia  
carnea ce le-a mai rămas 
și-acolo unde a fost carne, rămâne ciob 
  
iar când se îmbrățișează cu sfială
acolo unde a fost carne pe carne  
crește apoi alta mai mare și 
mai plăpândă. 
  
când m-am întors, 
dincolo de porți nu mai era nimic. 
credeam că-i cunoscusem pe toți oamenii 
pe care i-am inventat.