Complexio simplicissima

M-am rătăcit prin mintea-mi de cristal,
în încercarea de-a preţui orice banal.
Un pas mărunt afară din cotidian,

o promenadă spre-ntâi meridian,
m-a afundat mai tare în grobian.
Şi întrebând ce înseamnă să fim vii,

Şi ce înţeleg mărunţii prin a nu mai fi,
mi-au spus:
Câte trăiri încap pe o hârtie,
câte au fost şi câte-o să mai fie,
asta mi-ar arăta cum că aş fi vie.

Şi ce suntem afara lor? am întrebat.
Nimeni nu ştie...

Abscindere

Intotdeauna, ca un nesabuit,

ne-am indepartat de ce am nevoit.
Precum Iisus pe cruce am suferit,
in felul nostru, toti.

Ajungem sa traim precum roboti
si inaintam precum patrate roti,
ne ingrijim de-ai linistii hoti
si ne uitam pe sine.

Ce a fost candva inapoi nu mai vine.
Sa asezam, deci, rotile pe sine.
Sa lumineze ochii drumul spre mai bine.

Sa crestem noi prin a lor piele,
sa rupem ale eului zabrele,
ori sa ne zbatem sa iesim printre ele?

Lasa-ne-vom purtati toti de fiece-si vele.

Intamplare dintr-o iarna

Am gasit o piatra, nu foarte mare, in zapada, intr-o superba seara de iarna. Am vazut-o speciala pentru ca sarea in ochi dintre nameti si, din entuziasm, nu am cautat si altele care, poate ar fi fost cu adevarat deosebite nu fata de zapada, ci printre alte pietre, pe care nu le puteam observa sub patura de nea, decat cautate. Aveam nevoie de ceva mic, simbolic si special, caruia sa ii transmit toate gandurile mele bune si care sa imi aduca bine, in schimb.
Am ridicat piatra, am curatat-o si am inceput sa o port cu mine, atribuindu-i caracteristicile unui talisman care m-ar putea transforma in mai bine.
Am innobilat-o cu cele mai frumoase trasaturi, o vedeam sculptata. Adesea multi care mi-au vazut piatra mi-au spus ca forma ei bruta ma poate rani, avand marginile ascutite. Intr-adevar, nu o data m-am zgariat singura cu propriul talisman, pe care il purtam la gat, atarnat de un fir din piele de caprioara. Iar cei care imi vedeau zgarieturile preferau sa ma eticheteze ironic ca fiind masochista prin asta. Nimeni nu a fost capabil sa inteleaga ca, ranindu-ma cateodata, simteam ca pietricica mea inca imi sta atarnata la gat, nu ca o povara, ci ca o parte din mine. Stiam astfel ca e inca acolo si ca nu am pierdut-o. Alteori simteam zgarieturile ca pe niste apostrofari spre a fi din ce in ce mai buna pe viitor.
Din motive pe care nici eu inca nu mi le cunosc prea bine am preferat sa atribui pietricelei de la gat toate reusitele mele succedate momentului in care m-am atasat de ea. Si poate din aceleasi motive mi-am justificat esecurile survenite dupa ce, intr-o zi, satula de semnele ramase in jurul gatului de la talismanul meu, m-am hotarat sa rup firul din piele de caprioara si sa arunc in urma mea pietricica. Ma gandeam ca voi gasi o alta piatra norocoasa, care sa ma energizeze, dar care sa nu ma mai raneasca la gat.
De atunci m-am tot impiedicat in calea mea de pietre pretioase oferite. Le-am pastrat pe toate cat sa imi demonstrez ce usor poate fi zgariat finisajul lor, apoi le-am lasat hrana cotofenelor. Niciuna nu a valorat mai mult decat pietricica mea ascutita si speciala, pe care am descoperit-o singura in zapada, intr-o superba seara de iarna. Uneori ma incearca gandul ca am incarcat-o cu atatea ganduri bune, incat le-am aruncat pe toate odata cu ea. Ma gandesc cu teama ca altcineva o poarta acum, incarcata cu toata energia mea. Si imi lipseste, pentru ca inca imi apartine, desi nu o mai posed. Imi lipseste pentru ca a devenit parte din mine.

Punctul 0

Am devenit atemporali, da... nu ne-a mai ramas timp pentru nimic. Nu ne-a mai ajuns pentru ca am incercat sa cream ceva mai durabil decat timpul care ni s-a oferit sa-l avem pentru noi si, ca orice Lucifer care a incercat sa se substituie Absolutului, am cazut mai jos decat pana unde ne permisese Divinitatea sa ne inaltam...

Vetust

Sufletele au rămas prea înguste
pentru grămada de amintiri vetuste
şi miroase a mobilă veche...

O ramă atârnă de perete,
cu o fotografie îngălbenită,
dar nu de vreme,
ci de privirea nepotrivită,
rămasă blocată între bucăţi de lemn.

Flăcări se revarsă din iadul intern,
miroase a lemn ros şi cenuşă.

Am ars fotografia din rama pusă
pe perete, dar o caut cu ochii în gol...
Şi mâna-mi tremură, palmele dor...

Curăţ pozele rămase de praf şi mă rog
să întâlnesc în oglindă un chip cunoscut...
Privesc în oglindă buimacă, şi ea, către mine,
privesc înainte, atârn în trecut.

Atârn într-o poză îngălbenită,
tânjesc în poză după privirea nepotrivită...

Dincolo de irisuri

Captivi ai propriei firi, incercam sa ne sustragem eului constrangator, prabusindu-ne in neantul ipocriziei si lovindu-ne atat de tare, incat uitam cine am fost, dar fara sa intelegem sau macar sa aflam cine devenim.
Martori si actori la un bal mascat perpetuu, mereu cu alta costumatie schimbata dupa costumul celuilalt, din diferite motive: dorinta de identificare, interese, imagine etc.
Si din cand in cand, ne impiedicam de cate o masca ce, din variate motive, scapa cuiva de pe ochi si ii dezvaluie identitatea reala. In fond, chiar alegerea mastii tradeaza cel mai adesea adevaratul chip, cand ea nu se pliaza aproape deloc pe trasaturile celui care o poarta si devine astfel grobiana.
Bisericute mici se formeaza in jurul celor care poarta mastile similare ori care au elemente comune, din dorinta de identificare. Inchegarea relatiilor sociale intre ei va presupune purtarea continua a mastilor, altfel ar disparea elementul comun intre actorii respectivi. Si mastile, purtate continuu, irita pentru ca in final sa distruga adevaratul chip al purtatorului, generand dependenta si frustrare.
Totodata purtarea mastilor impiedica formarea unor cercuri create pe considerente comune autentice, existente si nu dezirabile, ce ar asigura atat durabilitatea cercului social, cat si confortul personal al participantilor.
De cand diversitatea a devenit un handicap, in favoarea spiritului de turma?
De ce tindem catre oamenii mascati, ca mai tarziu sa le tragem masca de pe ochi si sa avem surpriza incompatibilitatilor?
Cum identificam o masca de calitate in raport cu un chip autentic?

Ridicand nimicuri la rang de intreg

Imparatul s-a ridicat si a plecat.
A cucerit pamanturi virgine, din amor de vanitate, si a construit pe ele castele de nisip, dar solide la temelie, manjindu-le cu pecetea numelui sau. Dupa ce le-a starpit, le-a parasit, cautand altele.
Asemeni clipei mortii lui Hristos pe cruce, s-a cutremurat Universul sub pasii sai care se departeaza. Are pasii mari si molcomi, dar siguri, si fiecare pas dureaza o zi. Cu fiecare zi ce trece cutremurul s-a mai domolit, lasand in urma ruine cenusii. Din cand in cand, sub replici, o caramida mai cade peste lume. Peste lumea mea.
Au trecut multi pasi de cand a inceput sa se departeze, totusi timpanul mi-e inca sensibil la calcatul lor ferm. S-a intors de atatea ori si simteam cum se accentueaza greutatea pasilor, simteam pamantul de sub picioare cum tremura. Mi-am ascutit urechea in timp, ma fortez sa aud, cu toate ca uneori am impresia ca pasii sunt atat de departe, incat numai in inchipuirea mea inca ii mai aud.
Sau poate ca ii aud aievea, dar nu departandu-se de vechile pamanturi virgine, ci construind castele de piatra pe cele noi...