oricum nu contează

vouă vă e frig dacă e frig

voi

nu vedeți că

viața asta

vă dă importanță când fuge de voi

și moare puțin câte puțin

când vă legați șireturile

pe la raioanele de reduceri

când vă purtați ulcerele

ca pe un stigmat al înțelepciunii

pe b-dul unirii

prin autobuze murdare

și mașini cu piele roșu passion

voi oamenii frumoși

cu urechile astupate de radio

nu contează

eu oricum voi continua

dimineața când deschid ochii

să ard un chibrit care

se stinge pentru păcatele voastre

că să vă mântuiți voi

și apoi mă voi spăla pe ochi

și vă voi inspira pe nări

atunci când

vorbiți - vorbiți - vorbiți

sunteți o coloană sonoră

dintr-o comedie mută

în care nu se întâmplă nimic

nu contează

pentru mine timpul stă-n loc cu voi

e mereu ora trei și ceva p.m.

am sub tălpi frunze de castani

și mă învelesc într-un pulover de lână

făcut de mamaie

cu care cuceresc lumea

când afară

e o toamnă care își iese din minți

ca o femeie de care te ferești

s-o ții de mână

în fața altor femei

îmi spuneți că

o să mor de foame într-o zi

că în loc să învăț pentru examenul vostru

care îmi dă rost

scriam asta

care nu contează nici ea

dar

e ceva

pentru mine

care îmi ține de cald

când e frig afară

și voi nu vedeți nimic

ce cauți tu aici

Prietene, pasămite tu ești dintre cei

care mor de mai multe ori

în viețile femeilor,

iar acum

te încăpățânezi

s-apuci să mori

măcar o dată

și în garsoniera asta mică

în care oricum abia încap pernele mele

ca să te mai strecori și tu pe aici.

 

Știu că vrei să te-mprăștii în sufletul meu

și pe canapeaua mea

unde vrei să te naști din nou

când vii la mine 

privindu-mă cu ochii mai pustii

decât un ospiciu părăsit 

de toți nebunii lumii

și respirând sacadat 

prin inelarul cu stază

pe care l-ai legat cu o sfoară roșie

ca pe o cravată legată cu stângăcie

care te sufocă și

al cărei nod nu îl mai poți desface

fără să-l tai.

 

Ți-ai pus în minte acest capriciu

de a nu uita nimic aici după care să revii

doar ca să te poți întoarce iar și iar,

ca un nor de octombrie deasupra mea

care nu se mai risipește odată

și care își păstrează ploaia pentru sine

cu demnitatea

zilelor de duminică

doar să apuci să mori măcar o dată

și aici 

în mine 

în garsoniera asta mică,

după ce ai ieșit pe ușă fără să te uiți în urmă,

doar ca să te poți întoarce iar și iar

fără să înțeleagă vreunul dintre noi 

ce cauți tu aici.

O poezie

Încă mă mai găsesc ascultându-te

când sunt singură

precum aș asculta un cor scandinav

 

și privesc cu ochi mici

și urechile ciulite

cum îmi povestești dintr-un portativ cu mulți bemoli

din care nu pricep nimic

și nici nu vreau

apoi mă răzgândesc și

iar nu mai vreau

și tot așa

 

căci fiecare consoană a ta

reverberează în mine

curios de apăsat

precum cercurile unui lac

din cel mai uitat parc din lume

atins de prima frunză uscată

care cade la sfârșit de august.

 

Iar frunza asta uscată se descompune

și se face una cu mâlul de pe fundul apei

și sfârșește tocată de toți viermii

falsei priceperi.

 

Și, uite,

de-aia mi-e teamă: că-ntr-o zi

voi găsi o explicație pentru toți bemolii

din corul tău scandinav

și nu te voi mai asculta

când sunt singură

și va rămâne iar liniștea aia

 

de care îți spuneam

înainte să-ncepi să vorbești peste ea.

Ticăit

În cameră ticăie mărunt ceasul 

fiecare turist din viața ta.

 

Astăzi, ai putea iubi cu adevărat 

pentru prima și ultima oară

pe oricine

doar să nu-ți rămâi familie.

 

N-ai permis nimănui, niciodată,

să-ți intre în cameră

fără să-ți bată întâi la ușă de două-trei ori,

iar oamenii nu bat la ușă mai mult de o dată.

 

Prietenii tăi pleacă din țară

și nu mai țineți legătura 

dintr-un fals simț al datoriei

față de spațiul necesar 

noilor lor începuturi.

 

Bărbații care își scot verigheta

înainte să te cuprindă

o strecoară lângă fotografia din portofel

când mergi la baie

și nu o uită la tine.

 

Copiii cărora le zâmbești prin parcuri

își caută temători mama.

Maidanezii pe care îi hrănești în fața blocului 

rămân ai blocului.

 

Vecinii tăi mor unul câte unul,

de parcă viețile lor ar fi niște 

misiuni de adus la îndeplinire

de către un angajat de corporație.

Fiecare ticăit de ceas

apasă pe umeri

ca și cum ai purta din obligație 

o pereche de cercei urâți

primiți cadou.

Singurătatea e musca ce bâzâie prin cameră 

atunci când ți-e somn. 

În oglindă

Femeia din oglindă nu mai are ochi colorați. 

Poartă în ei strălucirea abisală, 

translucidă,  

a celei blazate de masa amorfă 

a iubirilor prozaice. 

  

Prin ochii ei se întrevăd anagrame  

de nume de bărbați 

necuvântate vreodată 

și care vor rămâne mute. 

  

Atinge oglinda cu palma 

și vede cum fiecare deget al ei 

lasă pe sticlă 

mereu amprenta altcuiva. 

  

Cuvântează în tăcere  

într-o limbă ciudată, 

mereu sub semnătura altcuiva. 

  

E ora unu și un pic,  

Iar bărbatul din oglindă zâmbește.  

  

Bărbatul din oglindă nu mai are ochi colorați. 

Poartă în ei strălucirea mefistofelică, 

translucidă,  

a celui blazat de masa amorfă 

a iubirilor prozaice. 

  

Prin ochii lui se întrevăd anagrame  

de nume de femeie 

necuvântate vreodată 

și care vor rămâne mute. 

  

Atinge oglinda cu palma  

și vede cum fiecare deget al lui 

lasă pe sticlă 

urma pielii  

mereu a unei alte femei. 

  

Cuvântează în tăcere  

în limba lui, 

sub semnătura plagiată 

mereu de către o altă femeie. 

  

Femeia din oglindă 

face trei pași înapoi între rame 

și privește către bărbatul din oglindă. 

Bărbatul din oglindă se apropie de ea felin 

și îi așează trandafiri albaștri în păr, 

care se reflectă în ochii ei 

albastru translucid. 

  

E ora unu și ceva.  

Ea îl privește abisal, 

El îi zâmbește mefistofelic 

din oglindă.

Orb

Sunt un orb care își imaginează lumina,
estropiat de
metafore
descrise de iezuiți.

Șiruri de giuvaiere abiotice
se întrepătrund prin
macrameurile mele,

mașinal,

precum s-a cuibărit în conștiința Evei
dorul instinctiv al mărului interzis,

precum trădarea purtată
până la ultima cântare a cocoșului,
în care Eu sunt Petru și Iisus.

Nu e la îndemâna oricui
pietatea nostalgiei
necunoscutului.

Séverine

Sunt o haită de leoaice cu pui

pe care le îmblânzești cu vin de Bordeaux 

și le oferi hrană libelulelor,

un fel de cactus siberian 

cu miez de consistența serilor de mai. 

Sunt toate florile burgundy

cusute în mătase albă,

spoite în griuri wagneriene 

și pasteluri nocturne de Chopin,

cancerul inelelor saturniene 

și canicula dinaintea ploilor din Amazon. 

Sunt apăsarea turnului din Pisa 

și trufia fiordurilor norvegiene, 

iar când urc spre Nord, 

merg cu spatele în pas dichisit, 

și urmăresc mușuroaiele de furnici, 

cu placiditatea patriarhului rus 

și nebunia chirurgului ratat, 

precum un dezertor analfabet 

al cruciadelor. 

Sunt virtutea lui Iuda. 

Il était une fois, 

Se făcea că Séverine adulmeca bărbații 

precum adulmec eu vinul de Bordeaux.