Materialele care apar pe acest blog aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe.

luni, 18 mai 2015

copilul

copilul  
nu mai vorbește cu străinii 
a învățat să se salveze singur 
  
îmi e la adăpost de mine 
ca și cum ar pricepe ceva din ce fac 
  
atunci când 
îmi injectez în venă zilele din urmă 
  
și ascund apoi seringa
într-un sipet învelit în velur indigo 
ca într-un sicriu  
al micilor bucurii  
  
pe care doar pisica  
știe să îl deschidă 
atunci când vrea  
să mă pedepsească 

joi, 14 mai 2015

unul altuia

oamenii mei sunt colorați  
și au texturi și temperaturi diferite

 pe unii i-am gustat 
 pe alții i-am împodobit 
 de unii am uitat 
 iar pe cei mai puțini dintre ei 
 i-am prins de mână 
 și i-am strâns tare, tare 
 încât au început  
 să crape până la sânge
  
 și atunci am înțeles că  
 oamenii mei 
 nu sunt frânturi de lut și agheasmă  
  
 că toți sunt făcuți din carne și 
 cioburi mici de sticlă colorată  
 ca restul 
 
uneori
când se îmbrățișează 
oamenii  
își taie unul altuia  
carnea ce le-a mai rămas 
și-acolo unde a fost carne, rămâne ciob 
  
iar când se îmbrățișează cu sfială
acolo unde a fost carne pe carne  
crește apoi alta mai mare și 
mai plăpândă. 
  
când m-am întors, 
dincolo de porți nu mai era nimic. 
credeam că-i cunoscusem pe toți oamenii 
pe care i-am inventat. 
  

luni, 11 mai 2015

între timp

într-o zi, poate vom scrie un poem
despre începuturile care ne-au lipsit,

dar între timp
ți-am pregătit o cafea
care nu se răcește niciodată.

îți voi turna cafea în cana ta
și ți-o voi lăsa acolo,
pe masa cu flori și surprize Kinder,
unde o vei găsi
până când se va topi ceașca,
apoi masa,
podeaua și
cele 7 etaje+p de sub noi,
până se va scurge în pământ
tot mai adânc
până în inima Pământului

iar când va ploua cu soare
vei simți miros de cafea fierbinte
și atunci vei ști

că pământul nu se va mai usca
niciodată acolo unde am curs noi.

până atunci,
timpul
e o continuă așteptare
a repetiției

sâmbătă, 25 octombrie 2014

oricum nu contează

vouă vă e frig dacă e frig

voi
nu vedeți că
viața asta
vă dă importanță când fuge de voi
și moare puțin câte puțin
când vă legați șireturile
pe la raioanele de reduceri

când vă purtați ulcerele
ca pe un stigmat al înțelepciunii
pe b-dul unirii
prin autobuze murdare
și mașini cu piele roșu passion
voi oamenii frumoși
cu urechile astupate de radio

nu contează

eu oricum voi continua
dimineața când deschid ochii
să ard un chibrit care
se stinge pentru păcatele voastre
că să vă mântuiți voi
și apoi mă voi spăla pe ochi
și vă voi inspira pe nări
atunci când
vorbiți - vorbiți - vorbiți

sunteți o coloană sonoră
dintr-o comedie mută
în care nu se întâmplă nimic

nu contează

pentru mine timpul stă-n loc cu voi
e mereu ora trei și ceva p.m.
am sub tălpi frunze de castani
și mă învelesc într-un pulover de lână
făcut de mamaie
cu care cuceresc lumea
când afară
e o toamnă care își iese din minți
ca o femeie de care te ferești
s-o ții de mână
în fața altor femei

îmi spuneți că
o să mor de foame într-o zi
că în loc să învăț pentru examenul vostru
care îmi dă rost
scriam asta
care nu contează nici ea

dar

e ceva
pentru mine
care îmi ține de cald
când e frig afară
și voi nu vedeți nimic


joi, 23 octombrie 2014

ce cauți tu aici

Prietene, pasămite tu ești dintre cei
care mor de mai multe ori
în viețile femeilor,
iar acum
te încăpățânezi
s-apuci să mori
măcar o dată
și în garsoniera asta mică
în care oricum abia încap pernele mele
ca să te mai strecori și tu pe aici.
 
Știu că vrei să te-mprăștii în sufletul meu
și pe canapeaua mea
unde vrei să te naști din nou
când vii la mine 
privindu-mă cu ochii mai pustii
decât un ospiciu părăsit 
de toți nebunii lumii
și respirând sacadat 
prin inelarul cu stază
pe care l-ai legat cu o sfoară roșie
ca pe o cravată legată cu stângăcie
care te sufocă și
al cărei nod nu îl mai poți desface
fără să-l tai.
 
Ți-ai pus în minte acest capriciu
de a nu uita nimic aici după care să revii

doar ca să te poți întoarce iar și iar,
ca un nor de octombrie deasupra mea
care nu se mai risipește odată
și care își păstrează ploaia pentru sine
cu demnitatea
zilelor de duminică

doar să apuci să mori măcar o dată
și aici 
în mine 
în garsoniera asta mică,
după ce ai ieșit pe ușă fără să te uiți în urmă,

doar ca să te poți întoarce iar și iar

fără să înțeleagă vreunul dintre noi 
ce cauți tu aici.




marți, 7 octombrie 2014

O poezie

Încă mă mai găsesc ascultându-te
când sunt singură
precum aș asculta un cor scandinav
 
și privesc cu ochi mici
și urechile ciulite
cum îmi povestești dintr-un portativ cu mulți bemoli
din care nu pricep nimic
și nici nu vreau
apoi mă răzgândesc și
iar nu mai vreau
și tot așa
 
căci fiecare consoană a ta
reverberează în mine
curios de apăsat
precum cercurile unui lac
din cel mai uitat parc din lume
atins de prima frunză uscată
care cade la sfârșit de august.
 
Iar frunza asta uscată se descompune
și se face una cu mâlul de pe fundul apei
și sfârșește tocată de toți viermii
falsei priceperi.
 
Și, uite,
de-aia mi-e teamă: că-ntr-o zi
voi găsi o explicație pentru toți bemolii
din corul tău scandinav
și nu te voi mai asculta
când sunt singură
și va rămâne iar liniștea aia
 
de care îți spuneam
înainte să-ncepi să vorbești peste ea.

luni, 28 iulie 2014

Ticăit

În cameră ticăie mărunt ceasul 
fiecare turist din viața ta.
 
Astăzi, ai putea iubi cu adevărat 
pentru prima și ultima oară
pe oricine
doar să nu-ți rămâi familie.
 
N-ai permis nimănui, niciodată,
să-ți intre în cameră
fără să-ți bată întâi la ușă de două-trei ori,
iar oamenii nu bat la ușă mai mult de o dată.
 
Prietenii tăi pleacă din țară
și nu mai țineți legătura 
dintr-un fals simț al datoriei
față de spațiul necesar 
noilor lor începuturi.
 
Bărbații care își scot verigheta
înainte să te cuprindă
o strecoară lângă fotografia din portofel
când mergi la baie
și nu o uită la tine.
 
Copiii cărora le zâmbești prin parcuri
își caută temători mama.

Maidanezii pe care îi hrănești în fața blocului 
rămân ai blocului.
 
Vecinii tăi mor unul câte unul,
de parcă viețile lor ar fi niște 
misiuni de adus la îndeplinire
de către un angajat de corporație.

Fiecare ticăit de ceas
apasă pe umeri
ca și cum ai purta din obligație 
o pereche de cercei urâți
primiți cadou.

Singurătatea e musca ce bâzâie prin cameră 
atunci când ți-e somn.