noi suntem celălalt

cred că noi 

am pătruns în lume prin același polen 

adulmecat de mamele noastre din aceeași floare 

dintr-un câmp de la mijlocul drumului 

dintre două spitale de provincie 

  

și că  

tații noștri au fugit speriați de acasă 

în aceeași cârciumă  

unde și-au băut pe rând  

scârba din același pahar ieftin 

  

amândoi știm

atunci când ne ținem de mână 

noi suntem celălalt  

 

poate că înainte să mă nasc 

tu rămăseseși neterminat într-un trup nemort 

iar restul din tine am fost eu 

ne împrăștiasem

și abia acum

ne-am început 

cel mai frumos lucru pe care nu l-am avut

 trebuie 

 să mă împrumut cuiva  

 din când în când 

 că să te pot  

 întâlni iar 

  

 de parcă 

 în ochii mei 

 n-ai fi rămas  

 mereu  

 acolo 

  

 ca o paralizie  

 care mă încleștează 

 în singurătate 

  

 poate că 

 până la urmă 

 o să mă dau de tot  

 așa degeaba 

 și nu mă voi mai cere înapoi 

  

 iar tu 

  

 probabil vei fi rămas 

 cel mai frumos lucru 

 pe care nu l-am avut 

în curând n-o să mai am cui să-i mai tac

 în curând

 n-o să mai am cui să-i mai tac

 iar toate cuvintele o să mi se împrăștie pe cearșafuri din cartiere diferite

 și vor rămâne acolo

 ca niște pete uscate care nu se mai curăță

 din tomberoane
 cearșafurile flutură steaguri albe și murdare

 ale împăcării cu tăcerea mea

 în curând pleci și 
 n-o să mai am cui să-i mai tac

pălărie melon

aseară am visat că sunt Sabina lui Kundera fără pensulă

iar motanul se alinta de obrazul meu

şi îmi îmbrăţişa stângăcia când mă întristam

încercând să desenez cu vârful arătătorului

'aşa eşti tu!', îmi spunea,

'tu eşti frumoasă doar atunci când eşti stângace'

şi îmi aşeza pe cap pălăria melon

iar eu simţeam că râde de mine

şi că ăsta e destinul meu

de fată fără pensulă

că ăsta e destinul meu

de fată în ciorapi cu elastic şi pălărie melon

desenând trupuri cu mâna

îmi spunea

'nu mai desena, bate-ţi joc!

mai bine scrie o poezie în ciorapi plasă'

iar eu

eu n-am mai înţeles nimic

n-am mai înţeles ce vrea

cred că nici el nu ştia

şi mi-am îmbrăţişat pe cap pălăria cu ochii închişi

căci, de fapt, doar pălăria asta contează

în ea ţin un univers cu miros de portocale şi frezii

care se resoarbe în mine atunci când o port

o pălărie neagră şi plină de păr de pisică

din care motanul refuză să iasă

ca un cadou pe care mi l-a făcut cu inima îndoită

ninge

- priveşte sus!

iată,

toate stelele vin spre noi în frenezie -

îmi spui

în timp ce eu mă ţin de mână şi te ascult

întind chipul spre firişoare luminoase

şi închid ochii cu stele pe gene

îmi alunecă pe buze

fulgi răcoroşi

în timp ce tu îmi explici forma fiecăruia dintre ei

- fiecare fulg e o notă de pian dintr-un concert -

îmi spui

- ascultă -

iar eu ascult cu ochii închişi frânturi mici de cer

în timp ce între noi se aşterne sublim un strat fin de stele

şi devin o coloană difuză de lumină

în care mă topesc

că într-un sărut neîntâmplat

timpul începe să curgă în mine şi devin infinită