Materialele care apar pe acest blog aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere.

vineri, 14 decembrie 2018

tăinuita limbă


m-am trezit azi dimineață
am visat ceva despre tăinuita limbă
și îmi amintesc doar că

nu-mi mai aminteam nimic

nu știam să o spun

nu știam

nu mai știam nimic

nu înțelegeam nimic din toate astea

despre ce vorbeam sau despre ce tăceam

mă aflam undeva la jumătatea cuvintelor a credințelor
la periferia a orice e grăit și negrăit
undeva între ce se spune
și ce rămâne de nespus

am mai simțit spre seară că
suntem mereu o poveste de trei
noi și jumătățile noastre dintr-un interval
o trilogie
a destinelor

în care

următorul duce mai departe povara sau bucuria
cuvintelor spuse și nespuse
ale celui dinaintea sa

știam doar că

mai am de stat o vreme

nu pot pleca acum

se vorbește și se tace 
atât de mult

nu pot să plec așa

mai am de stat

să încerc

să pot face pace

între cele două jumătăți din mine
care s-au iubit
s-au iubit fiecare cu cealaltă

cea care vorbea și cea care tăcea
cel ce râdea și cel întristat

mereu printr-o linie punctată

fără să știe
una de alta
unul de altul

s-au iubit
dar n-au știut să-și grăiască
tăinuita limbă

acele cuvinte care sunt sau nu sunt
ale noastre
care ies din noi violent și magic

ca procesul unei nașteri

cuvintele mor sau ies de la sine
neinvitate
neîntrebate
drept pentru care
se răzbună pe noi
născătorii de vorbe
născătorii de tăcere

și ne abrutizează
într-o horă a absurdului
într-o horă a disperării

cuvintele care se opresc în gând sau au rămas negândite 
ori care ne cască gura
într-o menghină și explodează

ne articulează limba ori o paralizează
limba noastră nu e a noastră
n-a fost

cuvintele care ne refulează gândurile de blestem și de căldură și lipsa cuvintelor
atâtea cuvinte spuse și nespuse
fără subsol
fără să se țină de ceva
toate cuvintele astea deopotrivă
dezrădăcinate și înființate
care ne înființează și ne desființează în mod repetat

cuvinte ca niște bice care desenează în urma lor
cicatricile karmice și
micile marile bucurii ale vieții
și a căror origine o căutăm apoi o viață și nu numai
ca pe un pocal sfânt
al sensului
al iertării
al veșniciei

cuvinte care ies din noi
ca un animal sălbăticit în cușcă
care mirosind
sângele îndoielii
smulge zăbrelele învățămintelor despre
cum se trăiește
despre cum să fie bine și
cum să nu fie rău

și se reinventează în alte cuvinte pentru care
nu ne ajunge vreodată viața asta
să ni le închipuim ori să ni le uităm

cuvinte care ne scriu povestea semnată
sub anonimatul oricărei experiențe uitate sau neuitate din viețile noastre

cuvinte spuse și nespuse
deopotrivă apăsătoare și extatice
care navighează de la sine
acest vapor al existenței
al cărei căpitan n-am fost niciodată de fapt
ci oricine a contemplat de pe vas
apa blândă
sau
apa tulbure

al cărei căpitan a fost și n-a fost
oricine și-a amintit ori uitat de călătoria asta
de toate cuvintele și
toate tăcerile
la care a tras cândva cu urechea

cuvinte care împânzesc un catarg putrezit
cuvinte ca o cârmă amorțită
pe care turiștii nu se preocupă să se întrebe
a uns careva azi cârma asta parcă scârțâie un pic
unde ne duce

trăim neîntrebați trăim neîntrebându-ne

despre bucuria invitației sau nerespingerii
pe acest vapor al existenței
cu voia noastră sau fără
un șir al lui fibonacci al cuvintelor bune
al cuvintelor rele

în care orice valoare orice cuvânt
e un soi de trilogie a destinelor
din care fiecare face parte
fără să aibă ceva de spus
ceva de tăcut

ne jucăm de-a capitanul vasului

ne prefacem că știm de unde venim unde ne ducem

așa îmi spun și eu

că o să vă placă sau nu călătoria asta
o să vă spun sau o să vă tac despre asta de la început când urcați la bord la fel când coborâți
și
mai cred că
am păstrat durerea și bucuria amândurora
în oricare trilogie am desenat un punct vreodată

sunt aici

mai stau aici o vreme

nu e ca și cum aș avea de ales

mai am de stat aici

unde să sar de pe vas

altfel

m-aș îneca în adâncimea cuvintelor spuse și nespuse vreodată

și dacă dincolo va fi la fel pentru totdeauna

ar trebui să îmi închipui

și pentru asta

un cuvânt de spus ori de tăcut

în infinitatea celor exprimabile și inexprimabile

în eternitate

încă unul

încă unul

încă unul


marți, 31 iulie 2018

către urechea ta stângă

 uneori sper ca
 măcar de-am fi rămas
 unul cu spatele către celălalt

 dar știu că nu mai e nimic acolo

 poate o bancă goală din titan
 unde mângâi niște fotografii
 din cei mai frumoși ani inventați vreodată

 nici măcar un zid între noi

 poate doar cuvintele astea
 împrăștiate pe jos
 pe care
 tot încerc
 să le ocolesc

 cândva
 poate
 voi reuși să le aspir în mine

 să le mai pot trimite odată
 înapoi
 zâmbind ca o neisprăvită

 către urechea ta stângă

 ultimul te ador

 cu ultimul meu suflu

luni, 16 iulie 2018

și eu fac parte dintre oamenii-copii


și eu fac parte dintre oamenii-copii

mă salut de dimineață cu afectare
și
mă agit precum o pisică la umbre

pentru un șofer afurisit în trafic
sau pentru un amurg pudrat cu nori de vară

dar 
niciodată n-am dumnezeit viața asta    
mai mult decât 
disprețuind-o
 
de parcă n-aș fi și eu
un amărât de chiriaș restant al lumii
care așteaptă așa
la mila unui dumnezeu răbdător
să-l mai țină o vreme aici

până-și găsește în altă parte 
unde să se ducă

duminică, 15 iulie 2018

cel puțin cărțile nu se întristează

un pahar de vin
păzește seara
o veioză urâtă
sub care foșnesc
paginile îngălbenite
ale unor lecturi la care am ajuns
poate prea târziu

atât de târziu
precum la întâlnirea
cu un băiat care mi-a plăcut
și care m-a așteptat mult
iar eu i-am sosit
cu sufletul
încă nedichisit
așa cum nu se cuvine
să faci cunoștință

cel puțin cărțile nu se întristează
atunci când le regăsești
după multă vreme
ca pe un prieten pe care 
nu l-ai mai întrebat ce face
de la ultima ta
dezamăgire

vineri, 6 iulie 2018

m-aș bucura să știu c-ai râs și azi un pic

m-aș bucura să știu
c-ai râs și azi un pic
cât un sughiț care te sâcâie

că ți-a mângâiat obrazul un puf din pernă
că ți-a zâmbit calin o femeie frumoasă și neiubită
că te-a încruntat un chin
că poate azi te-ai întrebat iar
cum văd păsările de sus

m-aș bucura să știu că te-ai mai îndoit puțin și azi
că te-a tulburat un dor vechi
și că ți-ai mângâiat un prieten drag

mă bucur zi de zi când știu

că tot ce m-ar bucura ți se întâmplă

iar bucuria mea ți se petrece în fiecare zi

căci tu-ți ții sufletul deschis
să primești și să te împaci
cu tot ce ți se întâmplă 

duminică, 17 iunie 2018

un fluture alb care zvâcnește simțirea din urmă

o perdea de iederă
mi se încleștează deasupra minții
și mă cuprinde
într-o paralizie care mușcă din mine
și mă strânge de gât

privesc 
un fluture alb 
cum macină aerul lovindu-se de tavan
și cade pe ciment
prăbușit într-un nor de praf
și nu știu ce să-i fac
nu știu ce să fac
nu știu ce să fac

vezi
mărturisesc
n-am știut să fiu precum femeile vaporoase
să pășesc zâmbind pe apă
în singurătate

să las vântul să spulbere geamul fereastrei de perete

și să mă împing spre soare
 
fără să-mi cutreier chipurile schimonosite în cioburile de pe jos

iar acum 

aici n-a mai rămas nimic viu
în afară de
un fluture alb care zvâcnește
simțirea din urmă
și un dor luminos
care mă mângâie 
și mă sugrumă deopotrivă

canonul celui ce vorbește peste cititor

joi, 15 februarie 2018

bicicleta lui roșie cu pete de rugină

 tataie iubea să cuprindă orașul  
 cu bicicleta lui roșie cu pete de rugină și ghidoane bicolore 
 și ne aducea zâmbind
 înghețată și ciocolată cu rom 
 purta în ochii albaștri asemenea văpăi...
  
 iar când pleca dimineața pe bicicleta lui roșie 
 să-și uite viața prin vreo cârciumă 
 venea înapoi un pic mai întristat 
  
 iar când nu a mai plecat 
 tataie tăcea 
 toată liniștea din vie 
 se pierdea în curte pe poteca dinspre pruni 
 cu vesta lui maro din lână 
 împletită morocănos de mamaie 
 și parcă nu s-ar mai fi întors vreodată 
 dar se întorcea mereu la noi  
 cu gutuie și prune 
  
 și când ne săruta cu drag 
 ne lăsa semn pe obraz toată inima lui mare 
 și purta-n ochi asemenea văpăi... 
  
 și a tăcut prin lume puțin câte puțin  
 până într-o după-amiază când 
 a adunat toată copilăria noastră de la vie  
 într-o traistă de cârpă  
 agățată de ghidonul de la bicicleta lui roșie cu pete de rugină  
 și-a așezat pe părul scurt și cărunt căciula de astrahan gri  
 și a plecat așa tăcut pe străduțe nămolite  

 călăre pe bicicleta lui roșie cu pete de rugină
 purtând în ochi asemenea văpăi
 sus sus 
 de unde ne va tăcea surâzând 
 pentru totdeauna 
  
 (bunicului meu, Vasile)