Confesorului meu nevrotic

Nu-i ușor să spui rămas bun
celui ce îmbrățișează
fluturi gri,
iar banca asta, oricum, se contractă
în cântec de toacă
cu fiecare confesor nevrotic
ce-o părăsește
către alee
și-ncrustează grimase în bazalt,
să-i cunosc urma,
să-i caut mereu calea-n fum.

Nu toți oamenii din parc iubesc ca noi
fluturii gri și
furnicile carnivore;
nu toți știu că
nu-i ușor să abdici silnic
de la nostalgia fonemelor spiritului,
și-apoi să-ncerci să te revinzi ție-ți,
ca pe-o prostituată bătrână și flască.

Așa, știu că pleci
în mers plumbuit către alee,
printre punți fumigene,
între lumânările în care ai suflat ieri și azi.

Așa știu că mai privești în urma ta,
ca orice demon asumat,
din când în când,
printre fire de mătase purpurie
și grimase de bazalt,

către o bancă-n parc
pe care Jeanne d'Arc devine Sybil Vane.