un fluture alb care zvâcnește simțirea din urmă

o perdea de iederă
mi se încleștează deasupra minții
și mă cuprinde
într-o paralizie care mușcă din mine
și mă strânge de gât

privesc 
un fluture alb 
cum macină aerul lovindu-se de tavan
și cade pe ciment
prăbușit într-un nor de praf
și nu știu ce să-i fac
nu știu ce să fac
nu știu ce să fac

vezi
mărturisesc
n-am știut să fiu precum femeile vaporoase
să pășesc zâmbind pe apă
în singurătate

să las vântul să spulbere geamul fereastrei de perete

și să mă împing spre soare
 
fără să-mi cutreier chipurile schimonosite în cioburile de pe jos

iar acum 

aici n-a mai rămas nimic viu
în afară de
un fluture alb care zvâcnește
simțirea din urmă
și un dor luminos
care mă mângâie 
și mă sugrumă deopotrivă

canonul celui ce vorbește peste cititor